Larry Cohen este psiholog şi psihoterapeut american , autorul metodei playfull parenting.
La invitaţia Otiliei Mantelers, discipola sa, a susţinut o nouă conferinţă la Bucureşti , pe 16 martie .
Am fost prezentă în sală şi vreau să punctez câteva noţiuni cu care am plecat acasă.
Dar înainte de a nota elemente esenţiale ale învăţăturii sale, trebuie să spun despre el: pare un om prietenos , mai degrabă modest şi timid , decât un om obişnuit să conferenţieze în faţa a sute de oameni .Asta nu înseamnă că nu poate ţine sala sub control, ci mai degrabă este o demonstraţie live din ceea ce predă , şi anume că poţi fi relaxat şi lider în acelaşi timp, poţi direcţiona cu duhul blândeţii .
Cele 4 teme despre care a vorbit au fost :
Conectare
Limite
Emoţii
Joacă
La partea de conectare a început prin a ne ruga să dăm un exemplu de conectare din dimineaţa respectivă. Mi-am amintit cum fiică-mea m-a întrebat dacă sunt nervoasă , iar eu i-am explicat că sunt doar grăbită şi preocupată să nu uit ceva. A comentat că nu îmi ştie toate feţele, că arătam la fel ca atunci când sunt nervoasă. (Ce oglindă bună !)
Apoi Larry a subliniat frica de deconectare a copilului şi cum metoda time out nu este pe gustul lui , căci unui copil în criză îi face mai mare rău deconectarea .Sugerează pentru un copil care are un tantrum metoda “ time in” pe canapea , adică să stai cu el până se linişteşte.Mult timp în copilărie , şi chiar în tinereţe , nu îmi plăcea să spun “ noapte bună” , căci îmi dădea senzaţia de încheiere , ca şi cum după nu mai puteam să spun nimic . Încheiere, adică deconectare . Atunci nu ştiam să explic, doar repetam întruna că nu îmi place să zic “ noapte bună “ , părând nepoliticoasă probabil.
Un exerciţiu pe care ni l-a arătat pentru conectare este exerciţiul cu palmele : stăm faţă în faţă cu copilul , şi palmele noastre stau faţă în faţă cu ale lui, la o distanţă mică, fără să se atingă .” Împingem “ imaginar cu palmele noastre în ale copilului , care se depărteaza . Ideea e să se păstreze aceeaşi distanţă, adică să mergem în tandem. Apoi invers, palmele copilului “ împing “ palmele noastre . După care putem să le unim . Vom aplica o forţă uşoară fiecare din noi, în aşa fel încât să rămânem în echilibru, apoi o forţă moderată , ca pe final să fie o forţă mare, aşa încât să fie nevoie să ne sprijinim pe unul dintre picioare ca să nu ne deplasăm. Nu doar că vei lăsa copilul să câstige , dar te vei lăsa învins cu surle şi trâmbiţe , te vei tăvăli pe jos învins. Larry nu consideră că trebuie obişnuit copilul de acasă cu înfrângerile(că viaţa e dură şi nu îl va menaja nimeni ) , ci că acasă îşi construieşte încrederea în el cu care va face faţă lumii. Deasemenea, dacă îl laşi să câştige, vei vedea cum va lăsa la rândul lui copiii mai mici să câştige.
Tot la partea de conectare – arta ascultării , eu am învăţat-o sub denumirea de “ ascultare activă “ .
Aici este nevoie să ai un partener cu care să exersezi , pentru că nu iese din prima. O persoană vorbeşte din suflet şi cealaltă persoană ascultă cu toată atenţia. Fără întreruperi, fără sfaturi sau “ şi eu “ , accepţi emoţiile şi asiguri confidenţialitatea . Am facut şi noi exerciţiul în sală , am avut un partener care a ascultat fără să mă întrerupă şi am apreciat asta . Când am schimbat rolurile m-a întrebat să dau feedback, voia să facă un fel de dialog, căruia nu i-am dat curs şi, pentru că a terminat de vorbit ce era dispus să împărtăşească înainte să se termine timpul, a început să se simtă inconfortabil pentru că mă uitam doar , fără să spun nimic. Deci este un exerciţiu care pare simplu, dar e atât de greu de realizat, pe cât de simplu pare. Larry îl recomandă ca tehnică de relaxare pentru părintele care este supraîncărcat : atunci când simţi că explodezi, ca să nu te descarci pe copil , pui mâna pe telefon pentru 5 minute şi îţi suni partenerul în ale ascultării , care nu este neapărat partenerul de viaţă , poate fi oricine cu care faci această convenţie.
Despre Limite Larry spune că trebuie puse şi recomandă o carte “ Don’t let the pigeon drive the bus “.
Sunt de acord cu el, limitele fac parte din educaţie , copilul nu are de unde să ştie până unde poate să meargă , el testează.Aici depinde şi de limitele individuale ale fiecărei familii , dar cred că întrebările de bază atunci când stabilim limite sunt “ Se pune pe el în pericol? “ “ Îi pune pe alţii în pericol ?”, “ Îi deranjează pe alţii?” .
Partea despre emoţii
Alternative la ţipat, lovit sau time out
-calmarea sistemului limbic , atât al părintelui, cât şi al copilului
–întâlnirea pe canapea (timp pentru reconectare )
–împlineşte nevoile nerostite, cele din spatele comportamentului agresiv (când un copil mic ţipă seara , îl culci sau îl hrăneşti )
-conectează-te înainte de a da directive (copilul nu răspunde cerinţelor logice ale adultului pentru că are mai întâi nevoie să iasă din sfera emoţionalului )
4 argumente împotriva lovirii copilului
1.Nu este moral
2.Va învăţa teoria şi va ajunge să o pună în practică, să lovească la rândul lui
3.Eficienţa – nu este eficient pe termen lung (evident, dacă poţi face asta când copilul este mic , devine nefiresc să faci acelaşi lucru cu copilul tău adolescent )
4.Impactul este unul negativ pe termen lung, devine o voce interioară pe care o duce cu el în viaţă
Ce poţi face când eşti supraîncărcat
-suni un prieten 5 minute
–îţi reconfortezi copilul interior de faţă cu copilul tău
Reţete de jocuri
Pentru anxietate : tremurat la comandă, râs fals, plâns fals
Pentru plictis : te întinzi şi eliberezi tensiunea cu zgomot
Oglindirea emoţiilor : îi copiezi poziţia corpului . Prin oglindire mesajul pe care îl transmiţi este “ te văd “ . Când te apleci către el (calm, liniştit, nu ameninţător) înseamnă că îl accepţi , îi primeşti emoţiile , vei fi acolo alături de el. Dacă întorci spatele, mesajul este că nu vrei să îl vezi şi nu îl accepţi.
O metodă de management emoţional al copiilor este de a da emoţia altcuiva , unei jucării de pluş, de exemplu.
Tips pentru “ play zone “
– foloseşte podeaua
-lasă-l pe copil să fie expertul
-prosteşte-te (într-o seară aveam eu chef de ceva prosteală şi când Sofia a spus ceva de Rafael -fratele ei- , eu am întrebat cu cel mai serios aer din lume cine este Rafael. Fratele meu, copilul tău, răspunde ea. Nu, eu te am doar pe tine. A intrat în joc în sensul în care se distra şi voia să îmi aducă argumente că mai am un copil: uite camera lui, uite patul lui. Nu , asta e camera de musafiri. Păi uite-l pe el. Cine, ăsta ? Ăsta e colegul tău de grădiniţă . A fost foarte amuzant , drept pentru care a cerut şi altă dată să mai jucăm jocul .)
-prefă-te
– foloseşte inversarea de roluri ( odată când mă striga fiică-mea de 100 de ori în 5 minute ca să îmi spună un cuvânt sau două de fiecare dată , am simţit cum mi se urcă sângele în cap; am început fără vreun avertisment să o strig ca să îi spun că văd un copac pe stradă, că mi-e sete, să o întreb ce a vorbit cu prietena ei şi de fiecare dată aveam grijă să o strig înainte să apuce să termine ce avea de spus ;i s-a părut drăguţă interacţiunea pentru primele 3 strigaturi, apoi şi-a dat seama că ceva nu este în regulă, ca în final să spună direct “ bine, am înţeles, nu te mai strig atâta “)
-o atitudine jucăuşă este mai importantă decât anumite jocuri punctuale
-adu o anumită problemă în “ play zone” , ia-o în joacă, găsiţi soluţiile în joacă , apoi faceţi transferul în realitate
-zâmbeşte
