Scrisoare de la o cititoare

Am primit pe mail o scrisoare , la care mi-am dorit să răspund public și am cerut acordul persoanei care a scris-o . Sigur că puteam la fel de bine să îi răspund în privat , dar am convingerea că în această situație se regăsește multă lume și sper să fie de ajutor , nu neapărat răspunsul , cât regăsirea în această situație ; simplul fapt de a vedea că și alții se confruntă cu ceea ce te confrunți tu poate fi eliberator.

“ Bună ziua , mă numesc M. și am 32 de ani. Vă scriu ca să vă cer sfatul , o părere despre situația mea .

Sunt divorțată și am doi copii , unul de 5 și unul de 3 ani. Locuiesc cu părinții mei și cei doi copii , care , două weekenduri pe lună , merg la tatăl lor. De 7 luni sunt într-o relație cu P., care are 39 de ani , și el divorțat.

Problema mea este că nu mă pot aduna să merg într-o direcție , nu mă pot concentra pe un singur lucru pe care să îl duc la capăt , simt că programul meu este segmentat , viața mea cu totul este un haos. La serviciu fac lucrurile din obișnuință , nu mă simt concentrată sau creativă , nici măcar nu mă entuziasmează ceva , nu mă bucură. Când ajung acasă vreau să le ofer timpul meu copiilor , dar jocurile lor mă plictisesc și când încep să se certe și să țipe , îmi vine să îmi smulg părul din cap . Undeva ,pe fundal, rulează continuu și ideea îndatoririi de a-mi vedea prietenul , care își dorește să fie cu mine , să ne vedem , el nu are copii și oricum pare că are mai multă energie decât mine .Nu pot să îmi fac un program clar , de care să mă țin , că mereu sună telefonul și apare câte o urgență . De exemplu aseară , când am venit acasă de la sală și voiam să mă prăbușesc eu cu gândurile mele , m-a sunat o mătușă să o ajut într-o privință și m-a ținut jumătate de oră la telefon .

Reușesc să umplu atât zilele de weekend , cât și pe cele din cursul săptămânii cu tot felul de activități , doar ca la sfârșit să am sentimentul că “ mi-am pierdut timpul “ . Adică nimic nu mă mulțumește .

Urmăresc activitatea profesională a diverselor persoane pe care le-am întâlnit de-a lungul timpului și le văd cum înfloresc , cum au o carieră la care adaugă zi de zi câte o cărămidă , cum încep să culeagă rezultate . Mi-ar plăcea și mie să fiu așa , să mă pot concentra și să urmăresc un scop la care să lucrez zi de zi, dar ceva mă oprește , parcă merg cu frâna de mână trasă .

Vedeți , eu cred în potențialul meu , cred că aș avea ceva de oferit lumii , doar că nu mă pot aduna . Nu pot fi perseverentă nici măcar cu sarcini simple , cum ar fi mersul la sală regulat sau programul de masă .

Cum aș putea să îmi fac planuri , dacă nu pot să îmi stăpânesc programul zilnic ?

Programul meu zilnic este ca un cal nărăvaș, de nestăpânit .

Ce pot să fac să mă organizez mai bine și să fiu mulțumită ?

Este o boală ceea ce am eu , s-au inventat pastile pentru asta ?

Mulțumesc că citiți și pentru eventualul răspuns ,

M”

Vreau să încep răspunsul prin a spune că înțeleg suferința ta. Nu este ușor lucru să crezi în tine, în potențialul tău , și totuși să nu poți face ceva în privința asta . E ca și cum ai fi un prizonier într-o celulă și te-ai uita pe geam la oamenii care se bucură de libertate .

Ai văzut vreodată cum se rezolvă un cub Rubik? Este acel cub cu fețe colorate diferit , la care poți amesteca pătrățelele. Când este amestecat , poți regăsi toate culorile pe o singură față și , pentru a-l face la loc, îți vine să iei bucată cu bucată și să o pui la locul ei. Doar că nu se poate în felul acesta , el trebuie învârtit și sucit și, dacă nu te-a învățat cineva algoritmul , vei crede că nu se mai poate reface , că , odată ce s-a stricat , așa rămâne .

Acum gândește-te la viața ta ca la un cub Rubik amestecat .

Inițial nu erau multe aspecte de controlat în viața ta , erai doar tu și trebuia să îți organizezi programul tău , când dormi , când înveți, când te distrezi . Atunci fiecare culoare era pe o față a cubului .

Pe măsură ce ai înaintat în vârstă s-au adăugat noi sarcini , din roluri diferite , te-ai angajat , ai devenit soție, apoi mamă , apoi mamă singură , apoi din nou parteneră . Și fiecare rol înseamnă o nouă mutare a cubului , în sensul amestecării pătrățelelor .

Nu este o boală ceea ce ai tu și nu necesită pastile , cel puțin nu unele cunoscute până acum 🙂 .

Ești într-o perioadă a vieții în care este normal haosul !

Problema care îți dă ție bătăi de cap este atitudinea ta referitoare la haos , faptul că asta te frustrează . Dar tot aici ai puterea să intervii . Ai înțeles deja că nu poți schimba prea mult datele problemei ( nu poți renunța la rolul de mamă pentru a avea mai mult timp să te organizezi cum îți place ) , ceea ce poți schimba este atitudinea față de tine în primul rând . Nu mai cere de la tine să le realizezi pe toate deodată . Iartă-te dacă te autocondamni pentru că ai ratat niște ocazii , a te condamna îți consumă inutil energia pe care o poți folosi în altă direcție . Păstrează-ți planurile de a realiza ceva important , dar fă câte ceva mic în fiecare zi .

Succes și să auzim de bine !

 

sursa foto : http://www.dreamstime.com

Importanța și efectele în timp ale moștenirii culturale

Pentru că de multe ori spunem “ asta a fost demult, nu are rost să mai dezgropăm morții “ sau “ ce-a fost a fost , nu mai contează , important e ce vom face de acum înainte “ , vreau să analizez aceste credințe în paradigma psihoterapiei . Ne sunt ele de folos ? Putem face altceva decât am făcut până acum doar pentru că decidem asta ?

Am găsit în cartea lui Malcom Gladwell “ Excepționalii “ o poveste adevărată , continuată cu un experiment , la distanță de 100 de ani.

Întâmplarea se referă la un conflict dintre două familii rivale din orașul Harlan (Kentucky, S.U.A.) din secolul XIX. Pornit de la un scandal între doi fii la un joc de poker , unde s-au acuzat reciproc că trișează și s-au încăierat , unul omorându-l pe celălalt, conflictul a degenerat și s-a încheiat după mai multe bătălii în care au murit mai mulți oameni.

Această întâmplare nu ar fi atras prea mult atenția sociologilor dacă nu ar fi fost altele asemenea în ținuturile din jur , ceea ce însemna deja un tipar . Într-o regiune cu nu mai mult de 15000 de locuitori , într-un timp de cca 140 de ani , au fost înregistrate 1000 de condamnări pentru omor.

Analizând contextul general și originea locuitorilor , s-a ajuns la concluzia că aceștia, emigranți din regiunile de graniță ale Scoției și Irlandei , aveau profund înrădăcinat simțul onoarei . Era ceea ce îi mâna pe ei în luptă . Lupta agresivă a fost explicată prin ocupația lor solitară (erau păstori obișnuiți să nu depindă de alții și obligați să învețe a se apăra singuri de pericole ). Puteai fi în siguranță dacă te fereai de certuri și adultere . Cu talhăriile nu prea se ocupau . Dar pentru onoare mergeau până la moarte.

Acum experimentul : la începutul anilor ‘90 doi psihologi de la Universitatea din Michigan -Dov Cohen și Richard Nisbett- au strâns laolaltă mai mulți studenți și au început să îi insulte . Cei din grupul de control nu aveau parte de nici o insultă , aveau doar de îndeplinit o sarcină simplă, în timp ce colegii lor erau împinși pe un coridor îngust și numiți “ găozar “ . Măsurătoarea fiziologică au făcut-o luând probe de salivă și măsurând testosteronul și cortizonul , cea comportamentală prin strângerea de mână și măsurând distanța la care se retrăgeau din calea unui individ mai mare și mai periculos decât ei pe acel coridor îngust de o persoană , cea cognitivă prin completarea unei situații cu potențial agresiv ( se dădea ipoteza când un bărbat făcea avansuri vizibile la o petrecere unei femei logodite , însoțită de logodnicul ei și participanții la experiment trebuiau să continue scena ).

Rezultatele experimentului au arătat diferențe clare între cei care au fost insultați și ceilalți. Dintre cei insultați , cei din nordul Statelor Unite au fost amuzați , iar nivelul cortizonului chiar a scăzut, ca și cum ar fi încercat inconștient să își dezamorseze propria furie . Cei din sudul Statelor Unite erau cu adevărat furioși , cu nivelurile hormonale mult crescute, cu strângeri de mâini mult mai ferme și ferindu-se de obstacolul viu la doar o jumătate de metru ( față de 1-1,5 m cei din nord sau chiar 3 m cei din sud , grupul de control neinsultat ).

Observațiile celor doi psihologi se referă la cultura onoarei în acțiune a celor din sud.

Interpretarea autorului :” Una este să tragi concluzia că un grup de oameni care trăiesc în circumstanțe similare cu cele în care trăiau strămoșii lor se comportă foarte asemănător cu aceștia .Dar tinerii din sud participanți la studiul de pe culoar nu trăiau în aceleași circumstanțe ca strămoșii lor englezi.Probabil că unii nici nu aveau strămoși englezi.Faptul că au crescut în sud a fost o pură întâmplare .Niciunul dintre ei nu era păstor.Și nici nu aveau părinți păstori.Trăiau la sfârșitul secolului XX, nu la sfârșitul secolului XIX.Erau studenți la Universitatea din Michigan , în unul dintre cele mai nordice state americane , ceea ce însemna că erau suficient de cosmopoliți pentru a călători sute de mile .Totuși , nimic din toate astea nu a contat.Se comportau ca și cum ar fi trăit în Harlan, Kentucky, în secolul al XIX-lea.”

Concluzia autorului :” Moștenirile culturale sunt forțe deloc de neglijat.Au vieți îndelungate și rădăcini adânc înfipte.Rezistă, generații la rând, practic intacte , chiar dacă între timp au dispărut toate condițiile economice , sociale și demografice care le-au produs , și joacă un rol atât de important în determinarea atitudinilor și comportamentului , încât întreaga noastră percepție a lumii trece prin filtrul lor .”

Dacă evenimente întâmplate pe vremea stră-stră-stră-stră-stră-străbunicilor noștri ne mai afectează încă viața, avem vreo putere să le schimbăm , avem noi un cuvânt de spus ?

Da , putem să le schimbăm , încet și cu răbdare , odată ce devenim conștienți de ele . După ce scormonim trecutul , care contează întotdeauna .

Dacă studenților din sud le explică experimentatorii că au această înclinație spre agresivitate primită în dar pe post de moștenire culturală , ei vor putea să se observe în situații limită, să își conștientizeze reacțiile automate și să aleagă conștient o altă reacție , până când devine un tipar . De remarcat că această agresivitate se manifestă doar când sunt provocați , în rest fiind mai mult decât politicoși . Dacă îi întrebi să se descrie , ar putea spune despre ei că sunt pașnici și politicoși și nici nu ar minți. Așa sunt de obicei.

Concluzia mea : trecutul contează și merită scormonit pentru a ne cunoaște pe noi înșine .Recomand cartea “ Excepționalii “  a lui Malcom Gladwell .

Povestea pasarii fermecate Semrug

Extrasa dintr-o carte grea, despre supravietuire , povestea pasarii fermecate Semrug este o metafora despre gasirea potentialului in fiecare din noi. O poveste tatara pe care o recomand in egala masura copiilor si adultilor .

 

Pasarea fermecata Semrug traia in varful celui mai inalt munte, atat de inalt ca nimeni n-a putut sa ajunga in varful lui, nici pe jos, nici calare, oricat de sus ar fi urcat.Nimanui nu i-a fost dat s-o vada pe Semrug-nici animalelor, nici pasarilor, nici oamenilor.Se stia doar ca penele ei sunt mai frumoase decat toate rasariturile si apusurile din lume luate la un loc.

Candva, zburand deasupra unei tari indepartate pe nume China , lui Semrug i-a cazut o pana , si intreaga China s-a acoperit de stralucire , iar chinezii au devenit pictori iscusiti.Semrug nu era doar neobisnuit de frumoasa ;intelepciunea ei era nemarginita cum e oceanul.

Odata, toate pasarile Pamantului au plecat in zbor la o serbare , ca sa se veseleasca impreuna si sa se bucure de viata. Dar n-au prea avut parte de serbare :papagalii au inceput sa se certe cu cotofenele, paunii cu corbii, privighetorile cu vulturii…Din cauza ciorovaielii lor, s-a iscat in lume mare tevatura, de au zburat toate frunzele din copaci, iar animalele, speriate, s-au ascuns in barlogurile lor.

Trei zile a batut din aripi pupaza inteleapta , incercand sa linisteasca pasarile furioase .In cele din urma s-au potolit si i-au dat cuvantul : ” Nu se cuvine sa ne irosim vremea si puterile in lupte si certuri ” a spus ea. „Trebuie sa alegem din randurile noastre un han care sa ne conduca si al carui cuvant greu sa puna capat oricarei ciondaneli .” Pasarile au fost de acord. Dar pe cine sa aleaga ? Au inceput din nou sa se certe si era cat pe ce sa se incaiere din nou, daca pupaza n-ar fi stiut ce era de facut. ” Sa zburam la Semrug si s-o rugam sa ne fie han. Cine alta decat ea , cea mai frumoasa si mai inteleapta de pe Pamant , ne-ar putea fi conducator ?” . Vorbele pupezei au fost pe placul pasarilor , care s-au adunat pe loc intr-un stol mare , dornic sa porneasca la drum. Stolul s-a  ridicat pe cer si s-a indreptat spre cel mai inalt munte din lume , in cautarea stralucitoarei Semrug.

Pasarile au zburat zi si noapte, fara sa doarma si fara sa manance ,stoarse de ultimele puteri si intr-un tarziu au ajuns la poalele muntelui cautat. Aici au fost nevoite sa renunte la aripi si sa mearga pe jos, caci pe varful acela nu se putea ajunge decat pe calea suferintei.

Mai intai poteca de munte le-a dus in Valea Nazuintelor, unde au pierit pasarile a caror dorinta de a-si atinge telul nu era destul de mare.

Apoi au traversat Valea Iubirii, unde au cazut la pamant fara suflare cele ce sufereau de dragoste neimpartasita .

In Valea Cunoasterii au pierit cele care nu aveau mintea curioasa si inima deschisa la nou.

In cruda Vale a Indiferentei au pierit majoritatea pasarilor -acelea care nu au putut sa impace in inima lor durerea si bucuria , iubirea si ura, dusmanii si prietenii, viii si mortii.

Pasarile ramase au ajuns in Valea Unirii, unde fiecare dintre ele s-a simtit unita cu toate si toate s-au simtit unite cu fiecare in parte. S-au bucurat pasarile obosite dand de gustul dulce al unirii. Dar s-au bucurat prea devreme !

In Valea Incurcaturilor , zguduita de furtuni, ziua se amesteca cu noaptea, realitatea -cu povestea. Uraganul a maturat tot ce invatasera cu truda pasarile in lunga lor calatorie si in suflet li s-a instapanit pustiul si deznadejdea. Drumul parcurs li se parea inutil , iar viata pe care o traisera, irosita. Multe au pierit aici rapuse de disperare , au ramas in viata numai treizeci, cele mai puternice. Cu penele jumulite, sangerand, istovite de moarte,s-au tarat pana la ultima vale.

Si acolo, in Valea Renuntarii, le astepta doar o intindere nesfarsita de apa  si deasupra ei, tacerea vesnica.Mai departe incepea Taramul Vesniciei, unde cei vii nu pot intra. Si atunci pasarile au stiut ca au ajuns la salasul lui Semrug si, dupa bucuria care crestea in inimile lor, si-au dat seama ca ea e aproape . Ochii li s-au inchis de la lumina orbitoare ce invadase lumea , iar cand i-au deschis, nu s-au vazut decat pe ele . In clipa aceea au inteles: ele toate erau Semrug. Fiecare in parte si toate laolalta .

 

Surse foto : http://www.linkmesh.com

http://www.thegift.ro

Cazul Cillas (cum ceea ce te coboara te poate inalta )

Cillas este unul dintre marii obezi ai Statelor Unite si cazul lui a devenit documentar.

El este rezultatul unei aventuri , nefiind vreodata recunoscut de tata .A crescut alaturi doar de mama pana la 7 ani, cand aceasta s-a casatorit . S-a pomenit cu un tata vitreg, un frate vitreg si doua surori care au rezultat din proaspata casatorie .Nu s-a simtit acceptat in propria lui familie si a suferit de abandon.

La 13 ani cantarea 135 kg . S-a refugiat in mancare. Ai lui insistau sa slabeasca , fara sa afle cauzele psihologice ale comportamentului sau compulsiv in ce priveste mancarea.a

Apoi l-au trimis la bunica in alt stat , unde a stat pana la 25 de ani.

Cand s-a intors la familie a cunoscut o fata , care avea deja copii si era intr-o relatie , dar s-au potrivit atat de bine , incat au devenit un cuplu si a vrut sa fie tata pentru copiii ei.

La un moment dat a ajuns sa fie concediat din jobul de camionagiu si s-a ingrasat atat de mult , incat a devenit imobil.

Motivatia sa isi revina este aceea de a nu abandona copiii. Deci abandonul este cel care l-a imbolnavit prima data – nerecunoscut de tata si nesimtindu-se acceptat in propria familie si-a gasit refugiul in mancare si s-a ingrasat fara limita – si tot abandonul este cel care va constitui motivatia vindecarii lui , caci stie cat de greu a fost pentru el si nu vrea sa repete istoria .

In psihologia transgenerationala asta inseamna vindecare : sa faci tu ceva diferit pentru a opri un proces care merge asa din generatie in generatie. Daca Cillas nu decidea sa se vindece pe el, ar fi murit prematur  si copiii s-ar fi simtit la randul lor abandonati.

Cand a mers in spital sa se apuce de dieta credea ca are 272 kg , dar avea 318. Preferata lui dintre fete , cea mai mica, cu care petrecea cel mai mult timp, nu stia cat este de inalt , si-l amintea doar stand pe burta intr-un pat special.

A slabit 63 kg in prima luna – dovada ca nu a trisat si nu a mancat mancare adusa din afara – si inca 33 kg in a doua, dar asta in conditii controlate, in spital. In luna a treia si a patra nu a slabit acasa. A fost o dezamagire si un punct de cotitura. In realitate , asa se produc vindecarile , cu stationari si chiar cu pasi inapoi si este nevoie de perseverenta si motivatie pentru a urma procesul pana la final.

Pentru luna a cincea si a sasea avea obiectiv sa slabeasca acasa 32 kg, dar a slabit doar 23.Doctorul l-a programat pentru bypass peste inca o luna, cu conditia sa slabeasca inca 11 kg, altfel anuleaza operatia. A slabit 12.

 

 

Sursa foto : http://www.jurnalulbtd.ro

Recomadare film : Inside Out

Filmele de animatie pe care le putem vedea pe marile ecrane se adreseaza atat copiilor, cat si adultilor.

Ele au ajuns la un nivel foarte inalt de predare a unor valori dezirabile in societate , precum prietenia , ajutorul celuilalt , dar dezbat si lumea emotiilor si ce sa facem noi cu ele . Totul impachetat cu muzica, culori si umor, asa incat merita fiecare banut si cele 3 ore consumate.

Inside Out ne arata ce se intampla in mintea personajului principal Riley , cu 5 emotii principale la panoul de comanda : Bucurie , Tristete , Frica ( este un personaj masculin si este prezentat ca fiind “ foarte bun la a o tine pe Riley in siguranta” ), Dezgust ( un personaj feminin ! al carui rol este de a o proteja pe Riley de a fi otravita, atat fizic, cat si social ; dezgustul este exemplificat prin contacul cu broccoli :)) ) si Furie -prima data in scena reactioneza cand tatal ii spune fiicei sale ca, daca nu mananca mancarea , respectiv pe broccoli, nu primeste desert .

Bucurie este povestitorul, ceea ce o face un fel de sefa a celorlalte emotii , iar pe noi ne poate duce cu gandul la zicala “ toti oamenii se nasc buni in esenta “ , sau “ binele invinge mereu “ .

In calitate de povestitor ne prezinta amintirile de baza ( core memories ) , fiecare relevand un aspect diferit al personalitatii lui Riley.Insulele personalitatii (Insula Prieteniei, a Familiei, a Sinceritatii , care se vor transforma ulterior in alte insule intr-o etapa ulterioara a vietii ) sunt cele care o fac pe Riley sa fie Riley , adica ea insasi si nu altcineva.

Intriga filmului este reprezentata de mutarea familiei in alt oras cand Riley are 11 ani.

Momentul in care vede cat de urata este noua ei casa , la fel ca si momentul in care afla ca lucrurile personale intarzie cateva zile sunt preluate de toate celelalte emotii la panoul central de comanda , bucuria este complet inlaturata , iar bilele in culorile tristetii, fricii, furiei si dezgustului se grabesc sa se insire una dupa alta.

Vedem in continuare cum Tristete se apuca din senin sa atinga amintirile de baza , pe care le transforma automat din vesele in triste si nu mai pot fi schimbate inapoi. Nu stie de ce face asta , este inexplicabil, asa cum si starile noastre de melancolii sunt uneori inexplicabile – atunci cand avem toate motivele sa fim veseli, dar totusi nu suntem.

In dezbaterea dintre Bucurie si Tristete despre momentele preferate, vedem cum Tristetii ii place ploaia si frigul , Bucuriei ii place deasemenea ploaia pentru ca se poate balaci prin balti . Dezbaterea dintre cele doua arata clar felul total opus in care ne putem raporta la un eveniment , in functie de starea noastra de moment.

In prima zi de scoala Tristetea scapa de sub controlul Bucuriei si lucrurile o iau razna: ambele sunt smulse -mai precis aspirate din Sediul Central si aruncate in zona amintirilor ; fara bucurie , cu toate Insulele Personalitatii stinse, Riley este o alta persoana, pe care mama nu o recunoaste .Mama nu se descurca singura si cere ajutorul tatalui, care era complet absent, emotiile lui priveau un meci de hochei , cand in sfarsit intelege ce i se cere abordeaza problema fara tact, fiica se supara mai tare si tatal o pedepseste , fiind mandru de el insusi.Pentru a-si pastra calmul, mama apeleaza la o amintire incarcata de bucurie referitoare la sotul ei.

Este o scena magistral realizata , din care sa intelegem de ce reactioneza fiecare cum reactioneaza intr-un conflict de familie. Intelegand , ne putem raporta diferit la reactiile fiecarui memebru, putem alege ce sa facem data viitoare cand noi insine traversam un asemenea episod.

In continuare filmul se concentreaza pe incercarile celor doua , Bucurie si Tristete , de a reveni in Sediul Central, lucru difil, este o intreaga aventura, presarata pe alocuri cu umor englezesc : Tristete e convinsa ca se vor rataci, Bucurie ii spune sa gandeasca pozitiv si Tristete este de acord “ In regula, sunt increzatoare ca ne vom rataci acolo !”. :))

In labirintul zonei amintirilor doua personaje fac curatenie : amintirile care nu mai sunt accesate palesc, au o culoare gri si cei doi le aspira si le arunca intr-o groapa adanca , este Groapa Subconstientului, de unde nu mai iese ceva vreodata . Cred ca elevii de liceu si studentii la psihologie ar retine mai usor notiunile teoretice daca ar vedea acest film !

Deasemenea , scurtatura pe care le-o indica prietenul imaginar al lui Riley pentru a se intoarce in Sediul Central trece prin zona periculoasa a abstractizarii gandirii , unde putem vedea ce inseamna cele 4 stadii : fragmentarea ,deconstructia, aducerea in doua dimensiuni, nonfigurativitatea .

Cand prietenului imaginar ii sunt distruse ultimile amintiri care il legau de Riley, acesta se intristeaza si refuza sa isi mai indeplineasca rolul de ghid. Bucurie incearca ceea ce stie, sa il gadile , sa il amuze, sa joace un joc amuzant si nimic nu functioneaza .Intra si Tristete in scena si il asculta cu empatie , il mangaie, traieste alaturi de el. Dupa ce se ventileaza , poate continua ceea ce trebuia sa faca . Bucurie se mira si o intreaba pe Tristete cum a facut asta . Tristete ii raspunde ca nu stie, era trist, ea a ascultat … Acesta este un prim moment in care vedem la ce foloseste Tristetea, caci, la inceputul filmului, cand Bucurie a prezentat celelalte emotii si rolul lor, despre Tristete a spus ca nu stie ce face, este si ea acolo pentru ca nu are unde sa se duca.

Mai tarziu vom vedea un alt moment in care Tristete face ceva important , si anume sa o trezeasca pe Riley din somn atunci cand era important sa se trezeasca , dandu-i un cosmar . Bucurie incercase inainte sa o trezeasca si nu reusise.

Am povestit mai mult de jumatate din film si ma opresc aici, va las sa descoperiti finalul.

Recomandarea mea este sa il vedeti si sa il revedeti , prima data sa urmariti povestea , apoi sa analizati semnificatiile. Si neaparat copiilor sa le explicati semnificatiile si sa faceti paralele cu propriile lor povesti , pentru a le retine mai bine !

Conferinţa lui Larry Cohen -martie 2019, Bucureşti (o zi în 2 pagini )

Larry Cohen este psiholog şi psihoterapeut american , autorul metodei playfull parenting.

La invitaţia Otiliei Mantelers, discipola sa, a susţinut o nouă conferinţă la Bucureşti , pe 16 martie .

Am fost prezentă în sală şi vreau să punctez câteva noţiuni cu care am plecat acasă.

Dar înainte de a nota elemente esenţiale ale învăţăturii sale, trebuie să spun despre el: pare un om prietenos , mai degrabă modest şi timid , decât un om obişnuit să conferenţieze în faţa a sute de oameni .Asta nu înseamnă că nu poate ţine sala sub control, ci mai degrabă este o demonstraţie live din ceea ce predă , şi anume că poţi fi relaxat şi lider în acelaşi timp, poţi direcţiona cu duhul blândeţii .

Cele 4 teme despre care a vorbit au fost :

Conectare

Limite

Emoţii

Joacă

La partea de conectare a început prin a ne ruga să dăm un exemplu de conectare din dimineaţa respectivă. Mi-am amintit cum fiică-mea m-a întrebat dacă sunt nervoasă , iar eu i-am explicat că sunt doar grăbită şi preocupată să nu uit ceva. A comentat că nu îmi ştie toate feţele, că arătam la fel ca atunci când sunt nervoasă. (Ce oglindă bună !)

Apoi Larry a subliniat frica de deconectare a copilului şi cum metoda time out nu este pe gustul lui , căci unui copil în criză îi face mai mare rău deconectarea .Sugerează pentru un copil care are un tantrum metoda “ time in” pe canapea , adică să stai cu el până se linişteşte.Mult timp în copilărie , şi chiar în tinereţe , nu îmi plăcea să spun “ noapte bună” , căci îmi dădea senzaţia de încheiere , ca şi cum după nu mai puteam să spun nimic . Încheiere, adică deconectare . Atunci nu ştiam să explic, doar repetam întruna că nu îmi place să zic “ noapte bună “ , părând nepoliticoasă probabil.

Un exerciţiu pe care ni l-a arătat pentru conectare este exerciţiul cu palmele : stăm faţă în faţă cu copilul , şi palmele noastre stau faţă în faţă cu ale lui, la o distanţă mică, fără să se atingă .” Împingem “ imaginar cu palmele noastre în ale copilului , care se depărteaza . Ideea e să se păstreze aceeaşi distanţă, adică să mergem în tandem. Apoi invers, palmele copilului “ împing “ palmele noastre . După care putem să le unim . Vom aplica o forţă uşoară fiecare din noi, în aşa fel încât să rămânem în echilibru, apoi o forţă moderată , ca pe final să fie o forţă mare, aşa încât să fie nevoie să ne sprijinim pe unul dintre picioare ca să nu ne deplasăm. Nu doar că vei lăsa copilul să câstige , dar te vei lăsa învins cu surle şi trâmbiţe , te vei tăvăli pe jos învins. Larry nu consideră că trebuie obişnuit copilul de acasă cu înfrângerile(că viaţa e dură şi nu îl va menaja nimeni ) , ci că acasă îşi construieşte încrederea în el cu care va face faţă lumii. Deasemenea, dacă îl laşi să câştige, vei vedea cum va lăsa la rândul lui copiii mai mici să câştige.

Tot la partea de conectare – arta ascultării , eu am învăţat-o sub denumirea de “ ascultare activă “ .

Aici este nevoie să ai un partener cu care să exersezi , pentru că nu iese din prima. O persoană vorbeşte din suflet şi cealaltă persoană ascultă cu toată atenţia. Fără întreruperi, fără sfaturi sau “ şi eu “ , accepţi emoţiile şi asiguri confidenţialitatea . Am facut şi noi exerciţiul în sală , am avut un partener care a ascultat fără să mă întrerupă şi am apreciat asta . Când am schimbat rolurile m-a întrebat să dau feedback, voia să facă un fel de dialog, căruia nu i-am dat curs şi, pentru că a terminat de vorbit ce era dispus să împărtăşească înainte să se termine timpul, a început să se simtă inconfortabil pentru că mă uitam doar , fără să spun nimic. Deci este un exerciţiu care pare simplu, dar e atât de greu de realizat, pe cât de simplu pare. Larry îl recomandă ca tehnică de relaxare pentru părintele care este supraîncărcat : atunci când simţi că explodezi, ca să nu te descarci pe copil , pui mâna pe telefon pentru 5 minute şi îţi suni partenerul în ale ascultării , care nu este neapărat partenerul de viaţă , poate fi oricine cu care faci această convenţie.

Despre Limite Larry spune că trebuie puse şi recomandă o carte “ Don’t let the pigeon drive the bus “.

Sunt de acord cu el, limitele fac parte din educaţie , copilul nu are de unde să ştie până unde poate să meargă , el testează.Aici depinde şi de limitele individuale ale fiecărei familii , dar cred că întrebările de bază atunci când stabilim limite sunt “ Se pune pe el în pericol? “ “ Îi pune pe alţii în pericol ?”, “ Îi deranjează pe alţii?” .

Partea despre emoţii

Alternative la ţipat, lovit sau time out

-calmarea sistemului limbic , atât al părintelui, cât şi al copilului

–întâlnirea pe canapea (timp pentru reconectare )

–împlineşte nevoile nerostite, cele din spatele comportamentului agresiv (când un copil mic ţipă seara , îl culci sau îl hrăneşti )

-conectează-te înainte de a da directive (copilul nu răspunde cerinţelor logice ale adultului pentru că are mai întâi nevoie să iasă din sfera emoţionalului )

4 argumente împotriva lovirii copilului

1.Nu este moral

2.Va învăţa teoria şi va ajunge să o pună în practică, să lovească la rândul lui

3.Eficienţa – nu este eficient pe termen lung (evident, dacă poţi face asta când copilul este mic , devine nefiresc să faci acelaşi lucru cu copilul tău adolescent )

4.Impactul este unul negativ pe termen lung, devine o voce interioară pe care o duce cu el în viaţă

Ce poţi face când eşti supraîncărcat

-suni un prieten 5 minute

–îţi reconfortezi copilul interior de faţă cu copilul tău

Reţete de jocuri

Pentru anxietate : tremurat la comandă, râs fals, plâns fals

Pentru plictis : te întinzi şi eliberezi tensiunea cu zgomot

Oglindirea emoţiilor : îi copiezi poziţia corpului . Prin oglindire mesajul pe care îl transmiţi este “ te văd “ . Când te apleci către el (calm, liniştit, nu ameninţător) înseamnă că îl accepţi , îi primeşti emoţiile , vei fi acolo alături de el. Dacă întorci spatele, mesajul este că nu vrei să îl vezi şi nu îl accepţi.

O metodă de management emoţional al copiilor este de a da emoţia altcuiva , unei jucării de pluş, de exemplu.

Tips pentru “ play zone “

– foloseşte podeaua

-lasă-l pe copil să fie expertul

-prosteşte-te (într-o seară aveam eu chef de ceva prosteală şi când Sofia a spus ceva de Rafael -fratele ei- , eu am întrebat cu cel mai serios aer din lume cine este Rafael. Fratele meu, copilul tău, răspunde ea. Nu, eu te am doar pe tine. A intrat în joc în sensul în care se distra şi voia să îmi aducă argumente că mai am un copil: uite camera lui, uite patul lui. Nu , asta e camera de musafiri. Păi uite-l pe el. Cine, ăsta ? Ăsta e colegul tău de grădiniţă . A fost foarte amuzant , drept pentru care a cerut şi altă dată să mai jucăm jocul .)

-prefă-te

– foloseşte inversarea de roluri ( odată când mă striga fiică-mea de 100 de ori în 5 minute ca să îmi spună un cuvânt sau două de fiecare dată , am simţit cum mi se urcă sângele în cap; am început fără vreun avertisment să o strig ca să îi spun că văd un copac pe stradă, că mi-e sete, să o întreb ce a vorbit cu prietena ei şi de fiecare dată aveam grijă să o strig înainte să apuce să termine ce avea de spus ;i s-a părut drăguţă interacţiunea pentru primele 3 strigaturi, apoi şi-a dat seama că ceva nu este în regulă, ca în final să spună direct “ bine, am înţeles, nu te mai strig atâta “)

-o atitudine jucăuşă este mai importantă decât anumite jocuri punctuale

-adu o anumită problemă în “ play zone” , ia-o în joacă, găsiţi soluţiile în joacă , apoi faceţi transferul în realitate

-zâmbeşte

 

Miracol in lumea emotiilor -episodul frica

Din cartea ” Miracol in lumea emotiilor ” , de Dragos Iulian Matei, Bianca Nita ,Paula-Steluta Dobrinoiu , carte care se gaseste de cumparat si pe care o recomand cu multa caldura , am extras si pe alocuri modificat o parte astfel incat sa poata fi o poveste de sine statatoare si sa se potriveasca in cadrul atelierului ” Ce facem cand ne e frica?” , atelier destinat copiilor de 6-10 ani.

Imaginile sunt din carte si pot fi folosite pentru colorat in timpul lecturarii povestii.

Mai jos povestea :

Leutul pe nume Miracol calatorea cu o nava spatiala in lumea sa interioara.

La rascrucea Fricii observa 3 calareti . Unul dintre ei mergea cu sabia scoasa, ca si cum se pregatea de lupta ,si Miracol decise ca acesta era calaretul luptator. Al doilea , imbracat in haine frumoase, viu colorate,zambea mult. Era de parca zambetul nu ii parasise aproape niciodata fata luminoasa.Asta era calaretul zambitor. Cel de-al treilea calaret mersese tot drumul cu bratele incrucisate si mai incet decat ceilalti doi. Asta era calaretul fara chef de viata .

La rascruce drumul se impartea in 3:

“ Calea luptei cu emotia – mergi pe aici daca vrei sa lupti cu frica “ , citi calaretul luptator pe unul dintre panouri.

“ Calea iubirii emotiei -mergi pe aici daca vrei sa iti iubesti frica “, citi calaretul zambitor.

“ Calea ignorarii emotiei -mergi pe aici daca esti gata sa ignori frica “ , citi cel de-al treilea calaret, cel fara chef de viata , care parea sa nu fie interesat de nimic.

In nava, Miracol isi intreba ghidul ce inseamna sa ignori.

“ Inseamna sa te faci ca ceva nu exista, desi vezi bine ca exista “ .

-Eu merg pe calea luptei , asa cum am invatat de la parintii mei. Ei au fost luptatori si asa sunt si eu !spuse indarjit calaretul luptator si porni in goana pe primul drum, cu sabia scoasa, ca la atac.

-Eu merg pe calea ignorarii , spuse calaretul fara chef de viata , stand cu bratele tot incrucisate .Toti cei pe care ii stiu au ignorat mereu frica. Asa voi face si eu, zise, si porni pe cea de-a treia cale.

-Eu merg pe calea iubirii, m-am saturat de lupta si nu imi place sa ignor ceea ce exista . In plus, ma simt bine cand iubesc, spuse calaretul zambitor si porni pe calea iubirii.

Primul calaret porni, asa cum facea mereu, pregatit pentru lupta, cu armura pe el si sabia in mana . Dar nu intalni pe nimeni cu care sa se lupte.

Deodata ajunse la o oglinda. Isi vazu reflexia in oglinda venind spre el, dar crezu ca alt calaret il ataca.Calaretul se lovi de oglinda si totul in jur se prabusi ca o lume de sticla ce se sparge incet si fara zgomot.

Calaretul se trezi intr-o padure fermecata , in mijlocul unui luminis.Aici, un ursulet pufos si cu picioruse de iepuras statea intins pe un sezlong ca din licurici.

-Ma bucur sa te vad! Spuse iepurasul cu o voce calda.

-….? Nu cred ca ne cunoastem…Cine esti si ce vrei ?intreba grav calaretul ? Si unde sunt?

-Mai ai sa ma intrebi si cine esti tu, iar tortul e complet! Rase usor draguta aratare.

-Ce tort?! Razi de mine? Raspunde ! Suiera amenintator calaretul luptator , intinzand sabia spre ursulet.

-Hei, hei! In primul rand, ai putea sa pui sabia aceea jos, pentru ca aici, in lumea ta interioara, nu este nici o lupta, spuse ursuletul.

-Ba da! Peste tot sunt dusmani! Asa m-au prevenit cei dragi: “ Ai grija la pericolele vietii . Va trebui sa lupti mult ca sa invingi !” Iar ei nu ma minteau !

-Prietene, aici nu este nici o lupta si nici un razboi, crede-ma pe cuvant!

-Ba da, ce stii tu? Urla calaretul si taie o creanga .Imediat simti o durere si se incovoie de suferinta.Au! Doaaaareeee!

-Doare pentru ca aici esti in lumea ta interioara.

-Si ce? Lupt cand am chef si cu cine am chef. Lupt pentru a reusi in viata !striga calaretul si il ataca pe ursulet .

Dar ursuletul disparu ca prin magie , iar calaretul isi infipse sabia in pamant.

-Auuuuu! CE durere insuportabila ! Ce se petrece ?!…striga calaretul rostogolindu-se pe pamant.

Calaretul luptator continua sa se raneasca singur in lumea sa interioara; se lupta cu el insusi si sa ranea cu propria sabie ascutita.

-Gata! Nu mai lupt, spuse extenuat calaretul. Vad ca pe mine ma ranesc de fapt…

-Ma bucur ca ai inteles, ii spuse ursuletul plutind in fata lui.

-Deci…nu e nici o lupta…

-Poate ca mai demult a fost o lupta. Dar acum lupta a luat sfarsit,ii sopti ursuletul.

-Nu se poate ! Nu se poate ! Tipa calaretul.Lupta este viata mea ! Nu stiu altceva!

-Hai sa vedem ! Ce bine ti-a facut lupta pana acum?

-Am suferit mult, asa este, spuse calaretul si cazu in genunchi. Incepu sa planga strangand sabia in mana dreapta. Am suferit foarte mult…

Avea capul lasat in jos si plangea ca un copil.

-Poate ca nu a fost niciodata o lupta…spuse ursuletul cu o voce plina de afectiune.

-Si eu m-am imbracat toata viata in zalele astea, cu armura aceasta grea si am purtat mereu sabia cea mare degeaba ?

-La intrebarea asta doar tu iti poti raspunde. Ce stiu eu e ca aici totul e calm si linistit.Doar tu te agiti si te ranesti.

-Si ce sa fac eu fara lupta?De cand eram mic am invatat sa lupt. Sa lupt pentru mine, pentru viitorul meu, pentru ceilalti, pentru familia mea. Ce sa vor face ceilalti fara lupta mea?

-Pot sa te intreb ceva? Ce se intampla cand vezi un luptator ?

-Pai…lupt si eu. Oare de aceea toti care ma vedeau fie luptau, fie fugeau?Pentru ca eu eram mereu pregatit de lupta? Sa stii ca ai dreptate !Mereu ma intrebam de ce nu am si eu parte de prieteni si de intelegere. Cu asa sabie, armura si dorinta de lupta, cine avea curaj sau dorinta sa vorbeasca cu mine?

-Daca ai incerca sa lasi sabia si armura, eu as putea sa iti fiu priten.

-Tu? Frica? As vrea sa am un prieten, dar am auzit ca Frica nu ma va lasa sa fac ce vreau daca ii devin prieten. Voi deveni un fricos si nu vreau .

-Chiar crezi asta?Ce se intampla cand cineva se lupta cu tine si te infrange?

-Plec, ma antrenez si ma intorc si mai puternic, gata pentru o noua lupta. Si…incerc sa ma intorc atunci cand cel cu care ma lupt se asteapta mai putin .

-Asa sunt si eu ! Sunt o parte din tine, spuse ursuletul.

-Da? De aceea cand ma luptam cu o emotie ea venea mereu si mai puternica, parca exact atunci cand nu ma asteptam ?intreba calaretul luptator cu un ton de parca ar fi descoperit ceva foarte important pentru el.

-Da, cand te lupti cu noi, emotiile, ne intoarcem si mai puternice, asa cum ai face si tu, spuse Frica.

-Imi pare rau, spuse calaretul si lasa jos sabia.Dar nu imi vei face rau?

-Dimpotriva, sunt aici ca sa te protejez. Asta am vrut mereu. Vei vedea.

Calaretul isi dadu jos si armura si se simti usurat.

Intorcandu-se la aceeasi rascruce de unde plecase, Frica parca era si mai mare decat inainte, insa de data aceasta nu il mai speria.

Dar calaretul fara chef de viata, cel care a plecat pe drumul ignorarii , ce o fi facut?

In aventura sa pe calea ignorarii , calaretul fara chef de viata intalni tot felul de lucruri pe care le ignora.

Mergand, vazu o groapa care ii striga sa o ocoleasca , dar o ignora si calul cazu in ea.

-Hei! Ce se intampla?

-Aloooo! Se auzi din intuneric.

-Cine e?! Striga calaretul infricosat.

-Sunt eu, groapa pe care ai ignorat-o mai devreme.

-Ia te uita! O groapa vorbitoare !

-Ei bine, da! O groapa vorbitoare pe care o deranjeaza cand e ignorata .

-Pai, asa sunt eu ! Ignor orice problema care apare, spuse calaretul cu seninatate.

-In primul rand ca eu sunt o “ provocare “, nu o problema.

( Atunci cand intampinam o dificultate in viata putem sa o privim ca pe o problema sau…ca pe un joc pe care putem sa il rezolvam pentru a ne fi mai bine. O provocare e …un fel de problema pe care o privim jucaus , gandindu-ne cu optimism la solutia sa.)

-Vei intalni multe ca mine in viata ta, iar daca le vei ignora, vei cadea in ele asa cum ai cazut si in mine, o biata groapa.

-Si atunci ce sa fac? Ignorarea pare cea mai simpla solutie…

-Nu stiu, dar in orice caz, mie nu imi place sa fiu ignorata.

-De fapt, cred ca …nimanui nu ii place sa fie ignorat! Hei! Oare nici fricii nu ii place sa fie ignorata ?intreba calaretul ingrijorat ca alesese calea gresita.

-Sigur ca nu, spuse ursuletul cu picioare de iepure , care aparuse deodata cu o lumina placuta si calda care lumina totul in jur.

-Hei, unde suntem?Tu cine esti? Intreba calaretul.

-Suntem in lumea ta interioara, iar eu sunt Frica.

-Serios? Nu stiam ca esti asa de draguta si nici ca lumea mea interioara e atat de mare si minunata!Dar spune-mi: ce era cu groapa ?

-Groapa e o veche prietena de-a mea, Provocarea.Am rugat-o sa ma ajute ca sa pot discuta cu tine.

-Ce vrei sa discuti cu mine?Vrei sa ma domini?Sa ma ajuti sa nu mai fac nimic din ce imi doresc?striga deodata calaretul.

-Nicidecum.Vreau sa te ajut sa intelegi ca nu imi place cand ma ignori. Noua, emotiilor, nu ne place sa fim ignorate, la fel ca si Provocarilor.Tie iti place sa fii ignorat?

-Pai…Nu…

-Si ce faci cand esti ignorat ?

-Pai…Revin si…incerc si mai tare sa fiu luat in seama .

-Asa si eu, Frica.Ma intorc si mai puternica , atunci cand nu te astepti.Si sper ca, daca tot revin, imi vei acorda si mie atentie!

-Ce interesant! Deci chiar daca ignoram lucrurile…ele tot exista.Si daca ignoram Frica, ea vine si mai puternica. Iarta-ma si multumesc.De acum nu te voi mai ignora, spuse calaretul . Descaleca si isi imbratisa Frica.

Sa-l urmarim acum pe calaretul zambitor , cel care a plecat pe Calea Iubirii.

Mergea si zambetul lui crestea cu fiecare pas, cu inima bucurata de frumusetile care erau tot mai multe.

“ Ce minunat e atunci cand frumusetea creste cu fiecare pas ! “ gandi el.Astfel , nici nu observa cand ajunse pe o insula de vis, cu o plaja cu nisip alb si fin.Aceasta era Insula Neinfricatilor, care candva fusese Insula Fricosilor.Stramosii celor de pe aceasta insula au invatat sa mearga pe Calea Iubirii si sa-si iubeasca emotiile, mai ales Frica, tocmai pentru a nu se intoarce mereu si mereu si mai puternica. Ei au invatat sa se inteleaga cu frica lor si au aflat si cum sa o transforme in curaj atunci cand simteau nevoia.

Sa ne intoarcem acum la leutul Miracol, cel de la inceputul povestii.

El isi chema Frica lui prin intermediul unei carti cu oameni carora le era frica.

-Simt ca am nevoie sa te intreb ceva, ii spuse el Fricii.

-Iti raspund cu mare drag la orice intrebare.

-Daca ma iubesti, de ce cateodata nu ma lasi sa fac ce imi doresc?Adica imi este frica si nu pot face ce vreau.De exemplu, cand eram mai mic si voiam sa inot, imi era frica si nu am putut…De ce nu ma lasai?

-Stii, eu am o super-putere ca si tine.Super-puterea ta este magia, iar a mea este fuga.

-Fuga?

-Da, fuga.Eu stiu sa fug ca nimeni altcineva.

-Nu inteleg ce legatura are asta cu mine si inotul…

-Mi se parea ca ai putea fi in pericol si iti trimiteam super-puterea mea de a fugi.Fugind puteai sa scapi de pericol.Daca te inecai?Daca fugeai de pericol, adica de a inota, erai in siguranta, nimic rau nu ti se putea intampla.

-Pai da… asa ma gandeam si eu la inceput.

-Cred ca de aceea ti-am trimis super-puterea mea.Pentru ca gandul tau m-a chemat ca sa te apar.

-Da, eu m-am gandit ca sunt in pericol sa ma inec si tu…tu mi-ai trimis super-puterea de a fugi?

-Imi pare rau ca super-puterea mea te oprea sa faci ce iti doreai.Voiam doar sa te protejez. Hai sa facem acum o alta intelegere: desi eu iti trimit super-puterea mea de a fugi, tu nu trebuie sa fugi mereu.

-Aaaaa…cum adica?

-Desi uneori simti Frica, adica pe mine, poti alege sa te porti curajos.Asa fac Neinfricatii. Iar daca tu iti iubesti Frica, vei observa cand te vizitez, adica vei sti cand simti frica.

-Inteleg…Si la ce ma ajuta sa stiu cand imi este frica?

-Pai, e cam asa : daca vei stii cand iti trimit super-puterea de a fugi, vei putea alege ce sa faci – fugi sau esti curajos.

-Sa iti mai spun ceva : mie imi e frica de intuneric cand sunt singur.Dar acum, ca te iubesc, draga Frica, ma simt curajos.Si stiu ca pot sa dorm singur pe intuneric. Ce bine e sa imi iubesc Frica !

-Ce bine e sa fiu si eu iubita! Toti imi ziceau ca sunt rea …, spuse Frica lasandu-si ochisorii in jos.

-Nu esti rea.Doar ca…mereu am auzit sfaturi sau critici legate de “ Frica”. Unii ma sfatuiau sa nu imi fie frica, unii chiar imi spuneau ca sunt las sau alte lucruri. Altii radeau de mine pentru ca imi era frica.Unii spuneau sus si tare ca frica nu e deloc buna. Si uite-asa am ajuns sa ma lupt cu tine, draga Frica…

-Acum inteleg. M-ai ajutat sa vad ca sunt si eu buna la ceva si…ca nu sunt rea.Ce bine e sa ma simt iubita! Multumesc !

Miracol isi imbratisa Frica si adormi impreuna cu ea, asa cum vazuse ca fac Neinfricatii.

 

 

Concluzii :

Lupta cu frica sau ignorarea ei sunt mecanisme adaptative , dar nu si cele mai eficiente din punct de vedere psihologic

Voi cum faceti fata fricii?