-interviu cu o persoană care a trecut prin ele-
1.Cum a fost copilăria ta ?
Copilăria mea a fost grea .Sunt foarte puține momentele bune pe care mi le aduc aminte .Sunt sigură că au existat , dacă stau să sap , dar nu prea ies la suprafață .Când mă gândesc la copilăria mea e așa, totul negru , aproape . Când spun asta mă gândesc de fapt la copilăria mea din casa alor mei .Copilăria de dinainte , exceptând faptul că m-au tot dezrădăcinat, a fost frumoasă .La 3 săptămâni m-a dus mama plocon la mamaia să mă crească, pe la un an am fost strămutata la ceilalți bunici , iar la 3 ani m-am întors la primii bunici până când am plecat la școală și atunci am mers acasă.
Am fost un copil dorit , mama a făcut tratament pentru a mă putea avea , dar senzația mea este că a fost vorba de un check list , ceva ce trebuia făcut .
Mama se purta ca și cum eram în concurență cu ea , eu eram rivala ei. Cred că mă ura .
Am luat o data pastile să mă sinucid . De fapt nu am luat toată cutia , nu îmi doream să mor , voiam să trag un semnal de alarmă pentru că nu mă iubea și nu mă voia. Acum realizez în ce pericol m-am pus .
Mama s-a bucurat că am scăpat, ne-am oprit la un restaurant , am mâncat , a fost așa , totul feeric și a durat doar o zi.
Singura parte care i-a ieșit mamei a fost să mă ajute să învăț . Chiar a făcut o treabă foarte bună pe partea asta .
Dinamica generală era așa: eu eram sclavul și ei stăpânii , nu aveam voie să vorbesc neîntrebată ,în vacanță nu aveam voie să dorm mai mult de ora 8. Cel mai tare m-a durut din partea lui tata replica “ cine nu rezistă , moare “.
În clasa a 9 a eu am leșinat , după o ceartă .M-am dus singură la medic , care m-a trimis la psihiatrie sau psihologie , unde am făcut o evaluare, nu s-a întâmplat nimic după aia .Nu cred că mi-a spus ce ar trebui să fac în continuare. Semne au existat , știam că trebuie să fac ceva , dar nu știam exact ce .
2. Cum erai în adolescență ? În clasa a 9 a ți-ai făcut primul prieten .
Da , el a fost ca o mamă pentru mine , îl căpuşasem . Mă identificasem cu prietenul meu . Am rezistat în acei ani doar datorită relației cu el. Mama lui a fost o mamă surogat , s-a purtat foarte frumos cu mine. Mă integraseră complet în familia lor .
În perioada aia eu o imitam foarte mult pe mama , eram foarte geloasă , posesivă.
Am fost devastată când, după 4 ani, ne-am despărțit. Nu puteam să stau singură, nu îmi eram eu mie de ajuns.Căutam în oricine pe cineva care să mă aline, să îmi ofere ceea ce nu am primit niciodată.
După câteva relații eșuate, l-am cunoscut pe viitorul meu soț . Când am întârziat o oră acasă ca să stau cu el pentru că era să se înece , tata mi-a dat un pumn și niște vorbe de ocară .Atunci mi-am făcut bagajul și am plecat la el și pentru un timp nu au mai știut nimic de mine, ei au fost cei care m-au căutat pentru a relua legăturile.Nu au existat declarații de tipul “ te iubesc , copilul meu “ la nici unul din părinții mei. Mama mă mai lua în brațe când eram mică, dar mult mai puțin decât aș fi vrut .
Înainte să plec , mama a avut o criză de inimă și asta a determinat-o să se oprească din băut.Asta cred eu , nu am confirmat vreodată cu ea.
3.Cum au fost cei 7 ani de căsnicie ?
La început au fost fericiți , m-am simțit bine lângă soțul meu , ce nu prea îmi plăcea era că lui nu îi plăceau ieșirile , cu excepția vizitelor la prietenii lui. Apoi a început să devină tot mai îmbufnat și a dezvoltat dependență de jocuri de noroc.
4.Când ți-ai pus problema ca adult că ceva ar fi în neregulă cu tine ?
A început mama să mă acuze că sunt nebună , cred că eram deja căsătorită. Începusem să am niște semne : respiram mai greu , nu puteam duce respirația până la capăt , devenisem mai irascibilă .Mama m-a observat și ,în loc să mă ajute, m-a trimis la psihiatru, mă critica , mă blama. Nu m-am dus, doar m-am simțit jignită.
Toată treaba a decompensat și am început să fac acele atacuri de panică îngrozitoare .
5. Ai știut la primul atac de panică ce ți se întâmpla ?
Nu. Primul atac de panică l-am făcut într-o seară și nu știam să zic ce am, simțeam că n-am aer și atât , că mă pierd. La scurt timp am început să iau niște pastile de slăbit , la recomandarea medicului. De la pastile aveam niște simptome ca și cum aș fi băut alcool. În a 4a zi la birou mi s-a încleștat gâtul complet, nu mai puteam să respir absolut deloc și am leșinat . M-am speriat foarte tare . De aici au început să se îndesească atacurile de panică. Încă nu știam ce sunt și cu ce mă lupt. Am continuat să mă duc la serviciu.
După un alt atac de panică la serviciu , colegii m-au dus la spital . Acolo am fost trimisă la psihiatrie și mi s-a dat Zoloft . Eu nu eram dispusă să recunosc că am ceva , dar nici medicii nu mi-au explicat un diagnostic. Aveam acum 26 de ani.
După un timp , când atacurile de panică au început să se îndesească, am început și eu cu medicație antidepresivă și anxiolitică și cu psihoterapie . Nu m-am obișnuit ușor cu medicația antidepresivă , îmi producea multă somnolență.
6.Cum a fost procesul de psihoterapie ?
Procesul de psihoterapie s-a întins pe 5 ani în prima fază , timp în care am luat și tratament antidepresiv. În ședințele de psihoterapie stăteam de vorbă , mă descărcam. Pe parcursul celor 5 ani am avut recăderi , nu a fost ușor , au fost momente când am crezut că îmi voi pierde job -ul din cauză că nu puteam ieși din casă , făceam atacuri de panică oricând ieșeam din casă .
7.În cât timp așteptai tu ca să îți revii?
Inițial eu așteptam repede , în câteva luni. Mergeam bine cu terapia , m-a ajutat foarte mult . Apoi am avut o recădere , m-a lovit viața și mi-am dat seama că nu este cum am crezut eu “ uite, fac terapie , iau medicamente și în câteva luni voi fi sănătoasă pentru totdeauna și nu voi mai avea această problemă niciodată “. Mi-a fost foarte greu să accept că nu se întâmplă așa .
Ce cred eu acum despre mine și această problemă :” nu e că nu mă voi vindeca niciodată , dar nici nu voi fi perfectă niciodată. Fiecare avem slăbiciuni , iar la mine zona asta este una din ele “ .
8. Te-ai gândit vreodată că psihoterapia nu funcționează și nu este ceea ce ai nevoie ca să îți revii ?Sau că n-ai nici o șansă ?
M-am gândit mai degrabă că n-am nici o șansă și că problema e la mine.De multe ori mă vedeam singură, uitată de lume și închisă la spitalul de nebuni .
9.Ai trecut singură printr-o perioadă grea , ai divorțat , crezi că te-ar fi ajutat dacă ai fi fost într-o relație stabilă ?
Nu neapărat . Poate m-ar fi ajutat , dar cred că este mai sănătos să ai o relație echilibrată tu cu tine mai întâi .
10.L-ai cunoscut pe al doilea soț când nu erai vindecată , iar el a acceptat dezechilibrul tău .
Da, era el echilibrat pe partea asta și ne-am completat foarte bine reciproc.
11.Când ai vrut să ai primul copil , ai putut să iei tratament anidepresiv ?
Da,m-am interesat foarte bine și la o doză minimă am putut .
După ce am născut , era obligatoriu să fiu mama perfectă , să fac totul perfect , să îi demonstrez mamei mele cum se face.
După vreo 6 luni am clacat , am recăzut atât de rău cum n-am fost niciodată . Adormeam cu greu , eram într-o stare de teamă ca și cum eram într-un avion despre care știam că urmează să se prăbușească . Nu mai simțeam nici o bucurie de nimic , nici iubire , doar starea aia de frică dusă la paroxism .
Ce mi-a făcut foarte bine a fost un film de desene animate . Mi-am mărit și doza de Xeroxat și așa a durat doar o lună recăderea.Am fost mai rău ca niciodată , dar mi-am revenit mai repede ca niciodată .
Și , pentru prima dată în viața mea de adult , mama rezona cu mine și venea să mă ia brațe .
12. Cum ai fost la al doilea copil ?
Foarte bine , am lăsat mai jos ștacheta . Nu am mai vrut să fac lucrurile perfect și am avut și o doză mai mare de medicament .
13.Când a fost a doua tură de psihoterpie ?
Când am început serviciul după al doilea copil, mi-a fost foarte greu. Am ajuns să iau două pastile de Xeroxat pe zi că să pot să rezist .Mi se părea greu să o iau de la capăt cu un nou terapeut . Terapia asta a diferit foarte mult față de prima .
La prima terapie doar vorbeam , mă descărcăm , la a doua am fost la “avansaţi “ , cu tehnici , teme , ca la școală .
14.Când ai simțit că faci progrese cu adevărat ?
În ultimii ani , după 10 ani de la debut . În primii zece ani făceam progrese doar să mă agăț de ceva să pot trăi, era ca și cum mă înecam și mă prindeam de barcă atât cât să mai respir o dată .
15 . Care au fost semnalele din exterior că ești pe drumul cel bun ?
În primul rând profesional . Știam că fac o treabă bună și că sunt apreciată .Acum sunt acolo unde merit , unde îmi e locul .
La prieteni am devenit pretențioasă, mi-a mai crescut încrederea în mine . Chiar și părinții mei au început să se raporteze diferit la mine , mama a spus că m-am schimbat , tata mă tratează cu respect.
16. Cum ești acum ?
În momentul de față am 40 de ani și mă consider un om normal . Și nici nu contează cu nu m-am vindecat complet .Și sunt în stare să îmi accept slăbiciunea : așa cum altora le e frică de păianjeni , pe alții îi doare coloana și trebuie să se îngrijească , și eu trebuie să mă îngrijesc de slăbiciunea mea .Am o predispoziție la depresie și anxietate și trebuie să îmi controlez mediul , ca factorii stresori să nu fie prea mulți , am cam învățat ce înseamnă prea mulți . Știu că nu trebuie să mă extenuez , știu că se pot întâmpla lucruri pe care eu nu le pot controla și trebuie să îmi las o rezervă , mai știu că , dacă se întâmplă lucruri rele , voi recădea și e normal să fie așa .