Era prima mea clientă. Impropriu spus, căci făceam practică pentru școala de formare în psihoterapie și ne întâlneam la o cafenea.Nu aveam experiență, evident, dar aveam o mare dorință de a profesa această meserie, de a căuta resorturile care pot ajuta la schimbare, alte perspective și acele momente “ aha” de insight.
După 10 ani cred, la fel ca și atunci, că relația, empatia, căldura ajută mai mult decât tehnicile.Tehnicile sunt necesare, dar nu suficiente.
Cred că ne-am întâlnit vreo șase luni, săptămânal. Terapia s-a încheiat oarecum forțat, căci eu am intrat în concediu de maternitate.Cred că ce am făcut în acele șase luni a fost să îi deschid calea, pe care ea a continuat să meargă ulterior.
Iată ce spune la 10 ani de atunci :
1. Câți ani aveai când ne-am întâlnit noi prima dată și pentru ce te-ai adresat atunci psihologului ?
Aveam 22 de ani, un bagaj emoțional greu și probleme de anxietate și panică. Așteptam cumva ca toate să treacă de la sine, dar nu s-a întâmplat așa. Am început atunci psihoterapia, iar ședințele noastre m-au ajutat să caut răspunsurile în mine, au fost primele exerciții de așa natură pentru mine și faptul că am putut să rostesc, să pun în cuvinte secrete îngropate adânc, să mă destăinui, a fost un prim pas în direcția bună.
2. Câți ani ai acum și cum vezi problema ta de atunci ?
Acum am 32 de ani, psihoterapia am continuat-o eu cu mine în toți acești ani, pentru că mi-a trebuit multă muncă să ajung la rădăcinile problemelor emoționale și atacurilor mele de panică. Așa că problema cu care m-am adresat atunci nu e pe deplin rezolvată nici în prezent, dar am învățat să observ, să pun sub lupă toate reacțiile pe care le am și să văd clar de unde vin ele. Nu sunt în măsură să îmi pun singură un diagnostic, dar am aproape certitudinea că ceea ce trăiesc eu în plan psihologic, chiar și fiziologic se numește stres posttraumatic.
3. Care sunt principalele schimbări obiective care s-au întâmplat în viața ta în acești ani ?
Principala schimbare din viața mea în toți acești ani este faptul că sunt mama a doi băieți minunați. Și spun din nou că terapia a continuat în adâncul sinelui meu, chiar mult mai profund odată cu conștientizarea diagnosticului de autism al băiatului meu mai mare. Din acceptarea și înțelegerea pe deplin a tot ceea ce implică acest nou mod de a trăi ca familie a rezultat și capacitatea de a face alegeri conștiente în mai multe planuri din viața mea.
4. Care crezi că a fost principala provocare care a apărut după ce ai încheiat terapia și cum ai gestionat-o ? Ce ai învățat ca urmare a depăsirii ei ?
După cum spuneam, încheierea terapiei la vremea aceea nu a însemnat că problemele mele erau rezolvate. Din punctul meu de vedere nu există un tratament minune pentru gestionarea emoțiilor, ci doar o muncă continuă de conștientizare și chiar trezire spirituală aș putea spune. Din nefericire societatea nu ne-a ajutat să fim oameni, nu ne-a echipat corespunzător pe calea cunoașterii de sine și abia recent generația noastră de părinți a început să lucreze la capitolul inteligenței emoționale, pentru a-și depăși propriile traume și a reuși să crească copii responsabili, plini de compasiune și liberi în gândire. (Sau măcar așa sper) 🙂
5. Care ar fi primele 3 lecții ca importanță pe care le-ai învățat din rolul de mamă ?
Prima și cea mai importantă, să iubesc necondiționat. Următoarea lecție este conștientizarea reacțiilor negative pe care le am în diferite situații cu copiii mei, să observ cum ele vin din copilăria mea, ca niște tipare și aici să se producă schimbarea esențială, să nu le mai perpetuez. Consider că sunt niște exerciții elementare pentru schimbarea în bine a societății, alegerea unor căi pozitive și pline de toleranță și compasiune. Nu în ultimul rând, să observ comportamentul unor copii așa-zis răi, amintindu-mi de copilăria mea și înțelegând acum că reacțiile lor veneau din lipsa unui ghid emoțional de care ei au atâta nevoie…
6. Mi-ai trimis la un moment dat o observaţie a ta despre capacitatea băiatului tău cel mic de a rezolva o situație din viața lui , rescriind practic trecutul .Sunt dese momentele în care îți observi pur și simplu copiii ?În ce măsura crezi că ai fi fost deschisă să faci asta, fără să fi făcut munca pe care ai făcut-o cu tine?
Apropo de acel eveniment, chiar a funcționat, buba începând să se vindece în ritm alert, pană i-a trecut de tot.
Da, sunt dese momentele în care îl observ pe cel mic și fac legătura cu momente asemănătoare trăite de mine în copilărie, revăd reacțiile și expresiile celor din jurul meu de atunci și aleg să nu le mai reproduc și eu în prezent, pentru că acum îmi e clară inutilitatea și negativitatea lor. Îmi vine cel mai des în minte invocarea sentimentului de rușine de către adulți spre copii. A trebuit să citesc mult, să învăţ să tratez problema asta la mine și cred că munca asta pe care o tot fac cu mine este interdependentă de relația cu copiii mei. Fiind vorba de răni nevindecate pe care le am din copilăria mea, odată cu venirea pe lume a copiilor mei, și-au făcut și ele apariția spunând cumva „gata, acum e momentul să ai grijă și de noi” :)) În altă ordine de idei, consider că a fi părinte e o responsabilitate enormă, copiii sunt cei care pot schimba lumea, ei pot deveni părintii, dascălii, terapeuții, oamenii aceia care vor face diferența prin compasiune, responsabilitate și libertate.
7. Cum vezi viața ta în următorii 10 ani ?
Dacă prezentul poate dicta viitorul, atunci în următorii ani voi continua să îmi aduc la suprafață cicatrici emoționale, sau mai degrabă răni nevindecate, să le analizez și să le pun într-un sertar al iertării. 🙂
