Nu poți scurta calea către excelență

Scriu acest articol ca răspuns la valul de terapeuți care ne învață să câștigăm între 3000 și 6000 de euro lunar din ședințe unu la unu.

Unul dintre aceste programe prevedea să ne învețe tehnici de copy writing , cum să facem filmulețe pe Tik Tok, cum să negociem și cum să vindem, cum să ne facem brandingul personal. Programul era de 6 luni și costa 5000 euro ( cred că o formare în sine este mai ieftină decât atât ).

Să ne înțelegem : îmi place să câștig mulți bani din servicii de psihoterapie. Nu ( mai) cred că cei care au mulți bani fie înșală, fie dau în cap. Asta era vorba tatălui meu, o credință limitativă, la care am renunțat.

Am participat la prezentarea programului care te învață să câștigi mai mulți bani, că de ce nu ? E mereu loc de mai bine, de oriunde îmi pot veni informații utile. Apoi au mai trecut câteva săptămâni până să scriu acest articol, timp în care informația a rulat pe fundal. Acum pot să îmi exprim poziția.

Este nevoie de timp pentru a lucra cazuri, a învața din ele, a te calibra la nevoia clientului din fața ta. Malcolm Gladwell scrie în Blink că ai nevoie de 10.000 ore practică pentru a atinge excelența. Sau, cum spunea unul dintre formatorii mei, “ nu poți trage de firul ierbii ca să crească mai repede “ . Îmi place tare mult metafora cu iarba, o folosesc cu clienții care sunt nerăbdători cu procesul lor terapeutic.

Însuși fondatorul programului spunea că după mai mult de 10 ani de practică a început să primească cazuri clinice în cabinet, că atunci a fost pregătit. Însă în această goană de creștere precum Făt Frumos, am văzut că terapeuți la început de drum preluau cazuri grave.

Mie nu îmi place și nu recomand metoda Făt Frumos, să crești într-o lună cât alții în 7 ani, îmi place și recomand creșterea organică, construcția pe baze solide. Ca să nu se înțeleagă că vorbește frustrarea din mine, pot să afirm că în acest moment câștig din psihoterapie mai mult decât media. Lucrez și la cabinet, și online, în română și engleză. Am și planuri de creștere, de a susține diverse cursuri si ulterior de a deveni supervizor, mă pregătesc și în partea de evaluare clinică. Învăț spaniolă pentru a mă putea adresa online și vorbitorilor de limbă spaniolă.

Dar ce contează cel mai mult în opinia mea este partea de pregătire continuă, de supervizare, intervizare. Sunt fericită cu grupul meu de intervizare, unde dăm feedback la ce lucrăm, ne ocupăm de contratransferuri și de planuri de carieră. Nu fac psihoterapie în această perioadă ca și client, dar de un an am o parteneră de ascultare, care, spre norocul meu, este și ea psihoterapeut și vorbim aceeași limbă. Telefoanele noastre săptămânale ne ajută pe amândouă foarte mult să ne ventilăm frustrările și să ne încărcăm cu energie.

În final vreau să încurajez terapeuții că se poate trăi din această meserie și în România, însă nu recomand metoda Făt Frumos.

Beneficiarilor de psihoterapie le recomand să își aleagă un terapeut care continuă să lucreze la dezvoltarea lui personală. Pentru a verifica acreditarea psihologului, pe site-ul Colegiului Psihologilor este un registru R.U.P. , unde sunt trecuți toți psihologii cu drept de liberă practică.

Psihologie clinica versus psihoterapie -insight de psiholog practicant

In drum spre casa de la spitalul de psihiatrie unde imi fac cercetarea pentru dizertatie, ma gandeam la cazurile pe care le-am vazut.

 O fata de 11 ani care fumeaza si careia ii spun ca e cam mica pentru a fuma imi raspunde ca fumeaza de la 6 ani.Mama ei este plecata la munca in strainatate si de tata nu mai stie nimic. Nu frecventeaza scoala din diverse motive si planuri nu are. La spital a fost adusa pentru ca a fugit din centrul de plasament.

Un alt baiat de 12 ani a ajuns la spital pentru ca este violent.Imi spune el asta, nu citesc in fisa. Este violent cand se gandeste ca nu l-a mai luat mama acasa de 4 ani.

Cazurile sunt destul de asemanatoare, ei au fost mutati din centru in centru sau pe la asistenti maternali de cateva ori pana la 12-14 ani.Nu este un peisaj in care sa reziste cei slabi de inger. Doar cand le auzi povestea de viata, intelegi de ce sunt agresivi, depresivi, cu ganduri sau intentii suicidare: au un gol imens, o nevoie primordiala de atasament care nu a fost implinita.

Asta este psihologia clinica, zona unde se pun si diagnostice psihiatrice.

Ma intreb ce ar putea determina ca acesti copii sa mearga la scoala si imi raspund singura ca o autoritate parinteasca ce ii iubeste si le solicita lucruri.

Tot aceeasi autoritate parinteasca ce devine o problema in psihoterapie, unde adulti de 35-50 de ani se raporteaza la ea si nu se pot simti liberi sa faca alegeri. Nu mai suntem pe domeniul psihologiei clinice, nu mai avem diagnostic psihiatric, dar oamenii au fost ocupati cu cariera, construirea unei familii si alte aspecte practice ale vietii, ca nu si-au dat seama ca intre timp au devenit adulti, iar parintii lor sunt alti adulti, carora nu mai trebuie sa le dea raportul.

La psihoterapie lucrez pe stabilirea granitelor, unde ma termin eu si unde incepe celalalt, cum imi respect nevoile fara sa fiu invadat si raman conectat in acelasi timp. E un subiect difuz, pe care nu stii de unde sa il apuci, nu are o reteta, dar e o incantare cand incepi sa il dibui.

La clinica stiu foarte bine ca nevoia de atasament care nu a fost implinita in primii doi ani de viata creste nivelul bazal al hormonilor de stres, ii face pe copii mai predispusi la agresivitate si deci mai putin dezirabili pentru a fi preluati in adoptie (plus sistemul complicat al adoptiilor).Ei au o mare nevoie de cineva care sa ii accepte macar,de cineva care sa fie langa ei constant, de care sa se ataseze si care sa ii directioneze. Psihologul, cu o ora sau doua pe saptamana, nu poate sa faca o mare diferenta.Dar chiar si mica, noi, lucratorii in sanatate mentala, suntem acolo pentru ca asta ne e menirea si nu putem fi in alta parte. Da, ma imbratiseaza si imi spun ca ma iubesc. Ii imbratisez inapoi si le spun si eu ca ii iubesc, e bine si atat.

Scrierea asta este in esenta despre aceasta autoritate parinteasca esentiala, care indruma si iubeste neconditionat, dar a carei indrumare ar trebui sa se diminueze pe masura ce copiii cresc, ca ei sa poata deveni adulti independenti.Cand parintii nu le permit copiilor sa creasca, intram pe domeniul psihoterapiei.

Un canal de YouTube destinat adolescenților

 Adolescența este o perioadă vulnerabilă, în care fostul copil, viitor adult, se îndepărtează de familie ca să se apropie mai mult de grupul de prieteni.Încearcă să își construiască o identitate proprie în timp ce se confruntă cu furtuni emoționale pe care nu le înțelege.

 Îmi amintesc de perioada adolescenței mele ca de o perioadă în care îmi doream un mentor exterior familiei, la care să privesc cu admirație și pe care să îl copiez.Admiram în mod special candoarea și aplecarea spre elevi a profesorului nostru de fizică din liceu, de la care apreciam orice vorbă de duh sau sfat, orice alinare.Chiar și acum, după mai mult de 20 de ani, este o ancoră puternică pentru un sentiment de liniște și confort.

 De curând o prietenă, mamă de adolescente, mi-a împărtășit îngrijorarea ei : atât fetele proprii, cât și toți colegii și prietenii lor suferă de o lipsă cronică de motivație și scop în viață, nu își doresc ceva anume în plan profesional sau personal.

Materiile care se predau la școală sunt necesare, dar nu suficiente pentru a asigura succesul în viață.Acum ați putea să mă întrebați “Si cum definim succesul?”, o întrebare pertinentă, atâta timp cât trăim într-o societate consumeristă, care ne poate face să credem că banii și obiectele pe care aceștia le pot asigura sunt tot ce avem nevoie pentru a fi fericiți. Ei bine, succes înseamnă să poți obține aceste lucruri materiale dintr-o activiate care îți face plăcere, în timp ce te bucuri de fiecare zi și de relațiile pe care le întreții cu ceilalți. 

 La început de an, în timpul rezoluțiilor personale, eu am considerat că este important pentru mine și îmi aduce împlinire să pot contribui într-un mod diferit de până acum în domeniul meu de activitate.Așa s-a născut ideea canalului meu de YouTube-Tina Petrareanu- destinat adolescenților, unde voi adăuga săptămânal un video cu exerciții practice, teme de discuție, recomandări de lectură sau rezumate de cărți, recomandarea altor canale de informare utile. Scopul este ca ei să găsească la îndemână- pe un canal de comunicare utilizat cu precădere,cel online-  un ghid în plan emoțional cu aplicabilitate practică în relația cu părinții, profesorii, colegii, stabilirea și îndeplinirea obiectivelor, descoperirea vocației și a carierei, credințe și valori. De asemenea, la întrebări formulate în comentarii voi răspunde cu un alt clip, așa încât să fie cât mai interactiv și să răspundă nevoilor punctuale.

• 

• 

 Vă doresc tuturor un an creativ, cu împliniri pe toate planurile, iar dacă aveți adolescenți prin preajmă, recomandați-le să arunce un ochi pe canalul meu de YouTube,poate le va plăcea și le va fi de folos !

Programul de fundraising pentru Neurochirurgia Pediatrică și tombola lunară

Neurochirurgia Pediatrică M. Curie este locul unde se caută vindecare pentru copiii cu hidrocefalie, cu spina bifida, cu traumatisme accidentale, cu malformații ale coloanei vertebrale și cu tumori aflate în creier sau pe coloana vertebrală.

Neurochirurgia Pediatrică nu este un loc ușor de cuprins de gândul. Nici pentru cei din afară, care nu se confruntă cu un copil bolnav, nici pentru cei dinăuntru, care simt frică înainte de o operație pe creier sau pe coloană, pentru cei care plâng pe ascuns, pentru cei care încearcă și nu reușesc să înțeleagă ce le explică doctorul despre boala copilului, de ce se întâmplă ce se întâmplă….și de ce își dau acordul pentru o operație unui neurochirurg. Părinții înțeleg că este nevoie de operația indicată, dar este greu de acceptat, de susținut copilul, de a te susține în toate acele momente.
Ar fi și mai greu să îți dai acordul pentru operația copilului și din cauza unor întârzieri administrative, să fie operația (uneori urgentă) amânată.

Aici intervine posibilitatea de a acoperi materialele și aparatele urgent de achiziționat din fondul gestionat de Asociația Comunitatea Noastră.

Neurochirurgia Pediatrică este compartiment de chirurgie, în Spitalul M. Curie, din 2008.
Din mai 2015, compartimentul ( cei mai mulți îi spun secție) funcționează într-un spațiu separat de chirurgia generală.
Secția și blocul operator al Neurochirurgiei Pediatrice au fost susținute punctual, de-a lungul timpului, de ONG-uri care sprijină activitatea din spital.
După mutarea în alt spațiu, din 2015, secției i s-au adesat din ce în ce mai multe tipuri de patologii neurochirurgicale. Adică, au avut nevoie de operație copii din ce în ce mai bolnavi.

Una dintre mamele care își însoțesc copiii pe durată internării a propus ca și Neurochirurgia Pediatrică să aibă un ONG pe care să se poată baza permanent. Și astfel s-a născut colaborarea dintre Asociația Comunitatea Noastră și Spitalul Clinic de Urgentă pentru Copii M. Curie. Aceasta constă în asigurarea achizițiilor de materiale și aparatură pentru secție și blocul operator Neurochirurgie Pediatrică, când cumpărarea celor necesare îngrijirii copiilor riscă să întârzie.

Mama de la care a pornit valul de sprijin pentru echipa care îngrijește copiii cu probleme neurochirurgicale în M. Curie a rămas voluntară în Program. La fel cum sunt și ceilalți care contribuie.
Despre nevoia de a susține munca echipei de pe Neurochirurgie Pediatrică
v-ar putea vorbi orice părinte a trecut pe acolo. Și indiferent cât de gravă a fost
afecțiunea copilului lor, discuția cu părinții vă va face să simțiți că Neurochirurgia din M. Curie este oaza unde au găsit alinare.

Ca și în alte cazuri din societate, acest program a pornit de la o persoană care a simțit ce înseamnă să ai un copil cu o problemă serioasă de sănătate, care a stat în spital cu copilul, care a văzut câți copii mici sunt bolnavi (jumătate dintre copii au vârste între o zi și 12 luni), cum funcționează sistemul medical și cum poți face mai mult decât să te revolti că sistemul nu oferă mai mult.

Din fericire, Neurochirurgia Pediatrică din M. Curie se va muta, din umilul spațiu în care funcționează acum, într-un spațiu mai adecvat pentru copiii cu probleme neurochirurgicale. Acest lucru se va întâmpla mulțumită Dăruiește Viață, care a cuprins în planul clădirii la care lucrează și un etaj pentru Neurochirurgie.

Tombolă lunară organizată de Asociația Comunitatea Noastră are ca scop adunarea de fonduri pentru acoperirea costurilor achizițiilor urgente pentru secția și blocul operator al Neurochirurgiei Pediatrice. Un bilet-donație de doar 20 ron oferă posibilitatea castigării, prin tragere la sorți, a unor creații ale Atelierului Caritabil Terana (în valoare de 500 ron în fiecare lună).
Link-ul către tombolă este:  https://terana.ro/categorie-produs/tombola-neurochirurgiei-pediatrice-m-curie/ 

Pagina Programului dedicat Neurochirurgiei Pediatrice este:

https://asociatiacn.ro/neurochirurgia-pediatrica/ .

Follow up la 10 ani

Era prima mea clientă. Impropriu spus, căci făceam practică pentru școala de formare în psihoterapie și ne întâlneam la o cafenea.Nu aveam experiență, evident, dar aveam o mare dorință de a profesa această meserie, de a căuta resorturile care pot ajuta la schimbare, alte perspective și acele momente “ aha” de insight.

După 10 ani cred, la fel ca și atunci, că relația, empatia, căldura ajută mai mult decât tehnicile.Tehnicile sunt necesare, dar nu suficiente.

Cred că ne-am întâlnit vreo șase luni, săptămânal. Terapia s-a încheiat oarecum forțat, căci eu am intrat în concediu de maternitate.Cred că ce am făcut în acele șase luni a fost să îi deschid calea, pe care ea a continuat să meargă ulterior.

Iată ce spune la 10 ani de atunci :

1. Câți ani aveai când ne-am întâlnit noi prima dată și pentru ce te-ai adresat atunci psihologului ?

Aveam 22 de ani, un bagaj emoțional greu și probleme de anxietate și panică. Așteptam cumva ca toate să treacă de la sine, dar nu s-a întâmplat așa. Am început atunci psihoterapia, iar ședințele noastre m-au ajutat să caut răspunsurile în mine, au fost primele exerciții de așa natură pentru mine și faptul că am putut să rostesc, să pun în cuvinte secrete îngropate adânc, să mă destăinui, a fost un prim pas în direcția bună.

2. Câți ani ai acum și cum vezi problema ta de atunci ?

Acum am 32 de ani, psihoterapia am continuat-o eu cu mine în toți acești ani, pentru că mi-a trebuit multă muncă să ajung la rădăcinile problemelor emoționale și atacurilor mele de panică. Așa că problema cu care m-am adresat atunci nu e pe deplin rezolvată nici în prezent, dar am învățat să observ, să pun sub lupă toate reacțiile pe care le am și să văd clar de unde vin ele. Nu sunt în măsură să îmi pun singură un diagnostic, dar am aproape certitudinea că ceea ce trăiesc eu în plan psihologic, chiar și fiziologic se numește stres posttraumatic.

3. Care sunt principalele schimbări obiective care s-au întâmplat în viața ta în acești ani ?

Principala schimbare din viața mea în toți acești ani este faptul că sunt mama a doi băieți minunați. Și spun din nou că terapia a continuat în adâncul sinelui meu, chiar mult mai profund odată cu conștientizarea diagnosticului de autism al băiatului meu mai mare. Din acceptarea și înțelegerea pe deplin a tot ceea ce implică acest nou mod de a trăi ca familie a rezultat și capacitatea de a face alegeri conștiente în mai multe planuri din viața mea. 

4. Care crezi că a fost principala provocare care a apărut după ce ai încheiat terapia și cum ai gestionat-o ? Ce ai învățat ca urmare a depăsirii ei ?

După cum spuneam, încheierea terapiei la vremea aceea nu a însemnat că problemele mele erau rezolvate. Din punctul meu de vedere nu există un tratament minune pentru gestionarea emoțiilor, ci doar o muncă continuă de conștientizare și chiar trezire spirituală aș putea spune. Din nefericire societatea nu ne-a ajutat să fim oameni, nu ne-a echipat corespunzător pe calea cunoașterii de sine și abia recent generația noastră de părinți a început să lucreze la capitolul inteligenței emoționale, pentru a-și depăși propriile traume și a reuși să crească copii responsabili, plini de compasiune și liberi în gândire. (Sau măcar așa sper) 🙂

5. Care ar fi primele 3 lecții ca importanță pe care le-ai învățat din rolul de mamă ?

Prima și cea mai importantă, să iubesc necondiționat. Următoarea lecție este conștientizarea reacțiilor negative pe care le am în diferite situații cu copiii mei, să observ cum ele vin din copilăria mea, ca niște tipare și aici să se producă schimbarea esențială, să nu le mai perpetuez. Consider că sunt niște exerciții elementare pentru schimbarea în bine a societății, alegerea unor căi pozitive și pline de toleranță și compasiune. Nu în ultimul rând, să observ comportamentul unor copii așa-zis răi, amintindu-mi de copilăria mea și înțelegând acum că reacțiile lor veneau din lipsa unui ghid emoțional de care ei au atâta nevoie…

6. Mi-ai trimis la un moment dat o observaţie a ta despre capacitatea băiatului tău cel mic de a rezolva o situație din viața lui , rescriind practic trecutul .Sunt dese momentele în care îți observi pur și simplu copiii ?În ce măsura crezi că ai fi fost deschisă să faci asta, fără să fi făcut munca pe care ai făcut-o cu tine?

Apropo de acel eveniment, chiar a funcționat, buba începând să se vindece în ritm alert, pană i-a trecut de tot.

Da, sunt dese momentele în care îl observ pe cel mic și fac legătura cu momente asemănătoare trăite de mine în copilărie, revăd reacțiile și expresiile celor din jurul meu de atunci și aleg să nu le mai reproduc și eu în prezent, pentru că acum îmi e clară inutilitatea și negativitatea lor. Îmi vine cel mai des în minte invocarea sentimentului de rușine de către adulți spre copii. A trebuit să citesc mult, să învăţ să tratez problema asta la mine și cred că munca asta pe care o tot fac cu mine este interdependentă de relația cu copiii mei. Fiind vorba de răni nevindecate pe care le am din copilăria mea, odată cu venirea pe lume a copiilor mei, și-au făcut și ele apariția spunând cumva „gata, acum e momentul să ai grijă și de noi” :)) În altă ordine de idei, consider că a fi părinte e o responsabilitate enormă, copiii sunt cei care pot schimba lumea, ei pot deveni părintii, dascălii, terapeuții, oamenii aceia care vor face diferența prin compasiune, responsabilitate și libertate.

7. Cum vezi viața ta în următorii 10 ani ?

Dacă prezentul poate dicta viitorul, atunci în următorii ani voi continua să îmi aduc la suprafață cicatrici emoționale, sau mai degrabă răni nevindecate, să le analizez și să le pun într-un sertar al iertării. 🙂

Recomandare Afterschool situat central și cu mult spațiu verde

În continuarea noii autostrăzi , unde Șoseaua Fabrica de Glucoză întâlnește Calea Floreasca , se găsește satul din București al Asociației SOS Satele Copiilor. Este un teren verde de 5 hectare în mijlocul orașului , unde Asociația își desfășoară programele , cel mai important fiind sprijinirea copiilor aflati in situatii dificile .Acești copii sunt aici cazați , împreună cu mama SOS,o angajata a Asociatiei .În acest fel , Asociația sprijină Direcțiile de Protecție a Copilului și lucrează cu ele mână în mână .

Asociația SOS Satele Copiilor este activă în România din 1990 și oferă servicii directe pentru copiii și tinerii din Centrele de Consiliere și Sprijin pentru Copii și Părinți și din Satele SOS și Comunitățile de Tineri din București, Sibiu și Bacău .

Cel mai nou proiect al Asociației este Afterschool-ul SOS Planet , situat în Calea Floreasca nr.165, proiect care asigură un mediu educațional incluziv , înscriind atât copii proveniți din familii plătitoare , cât și copii proveniți din familii care, în mod obișnuit, nu ar putea oferi copiilor acces la îngrijire de tipul before și after school.

Dacă al meu copil ar trebui să meargă la Afterschool – nu e cazul , noi având servicii care se pot face de acasă în mare parte și având în continuare bona din copilăria mică – eu aș căuta unul care să fie administrat de oameni din sistem, cu experiență în domeniul educațional , unde să se pună accent și pe abilitățile de comunicare , gestionare a conflictelor (ceea ce regăsim acum sub numele de “ dezvoltare personală “ ), dar să existe și un spațiu verde generos , precum au școlile și grădinițele de stat , unde să se poată dezmorți , alerga, juca , respira.

Aici se vor organiza cursuri de programare în parteneriat cu Logischool, de coaching , în parteneriat cu Learn2b, de cooking , activități sportive pe terenul multifuncțional din incinta Asociației , acces la scena în aer liber unde copiii pot organiza sau viziona spectacole.

Cu un program pentru before school de la 7.45 la 12.45 și un preț pentru pachetul standard de 950 lei /lună , iar pentru after school de la 13.00 la 19.00 pentru 1100 lei/ lună și cu această misiune de susținere a copiilor din familii defavorizate să aibă acces la educație non-formală de calitate, proiectul Asociației SOS Satele Copiilor este un proiect care întrunește condițiile mele de preț/calitate/misiune și îl recomand cu tot dragul.

Nu în ultimul rând , se are în vedere posibilitatea serviciului numit “ parking” pentru o zi , atunci când părinții care nu au înscriși copiii la un Afterschool au ceva urgent de rezolvat și nu au unde/cu cine să își lase copilul.

Mai multe informații despre activitatea și rezultatele Asociației găsiți pe http://www.sos-satelecopiilor.ro .

Mai multe informații despre Afterschool găsiți pe http://www.sos-planet.ro .

Când anxietatea și depresia își fac loc în viața ta

-interviu cu o persoană care a trecut prin ele-

1.Cum a fost copilăria ta ?

Copilăria mea a fost grea .Sunt foarte puține momentele bune pe care mi le aduc aminte .Sunt sigură că au existat , dacă stau să sap , dar nu prea ies la suprafață .Când mă gândesc la copilăria mea e așa, totul negru , aproape . Când spun asta mă gândesc de fapt la copilăria mea din casa alor mei .Copilăria de dinainte , exceptând faptul că m-au tot dezrădăcinat, a fost frumoasă .La 3 săptămâni m-a dus mama plocon la mamaia să mă crească, pe la un an am fost strămutata la ceilalți bunici , iar la 3 ani m-am întors la primii bunici până când am plecat la școală și atunci am mers acasă.

Am fost un copil dorit , mama a făcut tratament pentru a mă putea avea , dar senzația mea este că a fost vorba de un check list , ceva ce trebuia făcut .

Mama se purta ca și cum eram în concurență cu ea , eu eram rivala ei. Cred că mă ura .

Am luat o data pastile să mă sinucid . De fapt nu am luat toată cutia , nu îmi doream să mor , voiam să trag un semnal de alarmă pentru că nu mă iubea și nu mă voia. Acum realizez în ce pericol m-am pus .

Mama s-a bucurat că am scăpat, ne-am oprit la un restaurant , am mâncat , a fost așa , totul feeric și a durat doar o zi.

Singura parte care i-a ieșit mamei a fost să mă ajute să învăț . Chiar a făcut o treabă foarte bună pe partea asta .

Dinamica generală era așa: eu eram sclavul și ei stăpânii , nu aveam voie să vorbesc neîntrebată ,în vacanță nu aveam voie să dorm mai mult de ora 8. Cel mai tare m-a durut din partea lui tata replica “ cine nu rezistă , moare “.

În clasa a 9 a eu am leșinat , după o ceartă .M-am dus singură la medic , care m-a trimis la psihiatrie sau psihologie , unde am făcut o evaluare, nu s-a întâmplat nimic după aia .Nu cred că mi-a spus ce ar trebui să fac în continuare. Semne au existat , știam că trebuie să fac ceva , dar nu știam exact ce .

2. Cum erai în adolescență ? În clasa a 9 a ți-ai făcut primul prieten .

Da , el a fost ca o mamă pentru mine , îl căpuşasem . Mă identificasem cu prietenul meu . Am rezistat în acei ani doar datorită relației cu el. Mama lui a fost o mamă surogat , s-a purtat foarte frumos cu mine. Mă integraseră complet în familia lor .

În perioada aia eu o imitam foarte mult pe mama , eram foarte geloasă , posesivă.

Am fost devastată când, după 4 ani, ne-am despărțit. Nu puteam să stau singură, nu îmi eram eu mie de ajuns.Căutam în oricine pe cineva care să mă aline, să îmi ofere ceea ce nu am primit niciodată.

După câteva relații eșuate, l-am cunoscut pe viitorul meu soț . Când am întârziat o oră acasă ca să stau cu el pentru că era să se înece , tata mi-a dat un pumn și niște vorbe de ocară .Atunci mi-am făcut bagajul și am plecat la el și pentru un timp nu au mai știut nimic de mine, ei au fost cei care m-au căutat pentru a relua legăturile.Nu au existat declarații de tipul “ te iubesc , copilul meu “ la nici unul din părinții mei. Mama mă mai lua în brațe când eram mică, dar mult mai puțin decât aș fi vrut .

Înainte să plec , mama a avut o criză de inimă și asta a determinat-o să se oprească din băut.Asta cred eu , nu am confirmat vreodată cu ea.

3.Cum au fost cei 7 ani de căsnicie ?

La început au fost fericiți , m-am simțit bine lângă soțul meu , ce nu prea îmi plăcea era că lui nu îi plăceau ieșirile , cu excepția vizitelor la prietenii lui. Apoi a început să devină tot mai îmbufnat și a dezvoltat dependență de jocuri de noroc.

4.Când ți-ai pus problema ca adult că ceva ar fi în neregulă cu tine ?

A început mama să mă acuze că sunt nebună , cred că eram deja căsătorită. Începusem să am niște semne : respiram mai greu , nu puteam duce respirația până la capăt , devenisem mai irascibilă .Mama m-a observat și ,în loc să mă ajute, m-a trimis la psihiatru, mă critica , mă blama. Nu m-am dus, doar m-am simțit jignită.

Toată treaba a decompensat și am început să fac acele atacuri de panică îngrozitoare .

5. Ai știut la primul atac de panică ce ți se întâmpla ?

Nu. Primul atac de panică l-am făcut într-o seară și nu știam să zic ce am, simțeam că n-am aer și atât , că mă pierd. La scurt timp am început să iau niște pastile de slăbit , la recomandarea medicului. De la pastile aveam niște simptome ca și cum aș fi băut alcool. În a 4a zi la birou mi s-a încleștat gâtul complet, nu mai puteam să respir absolut deloc și am leșinat . M-am speriat foarte tare . De aici au început să se îndesească atacurile de panică. Încă nu știam ce sunt și cu ce mă lupt. Am continuat să mă duc la serviciu.

După un alt atac de panică la serviciu , colegii m-au dus la spital . Acolo am fost trimisă la psihiatrie și mi s-a dat Zoloft . Eu nu eram dispusă să recunosc că am ceva , dar nici medicii nu mi-au explicat un diagnostic. Aveam acum 26 de ani.

După un timp , când atacurile de panică au început să se îndesească, am început și eu cu medicație antidepresivă și anxiolitică și cu psihoterapie . Nu m-am obișnuit ușor cu medicația antidepresivă , îmi producea multă somnolență.

6.Cum a fost procesul de psihoterapie ?

Procesul de psihoterapie s-a întins pe 5 ani în prima fază , timp în care am luat și tratament antidepresiv. În ședințele de psihoterapie stăteam de vorbă , mă descărcam. Pe parcursul celor 5 ani am avut recăderi , nu a fost ușor , au fost momente când am crezut că îmi voi pierde job -ul din cauză că nu puteam ieși din casă , făceam atacuri de panică oricând ieșeam din casă .

7.În cât timp așteptai tu ca să îți revii?

Inițial eu așteptam repede , în câteva luni. Mergeam bine cu terapia , m-a ajutat foarte mult . Apoi am avut o recădere , m-a lovit viața și mi-am dat seama că nu este cum am crezut eu “ uite, fac terapie , iau medicamente și în câteva luni voi fi sănătoasă pentru totdeauna și nu voi mai avea această problemă niciodată “. Mi-a fost foarte greu să accept că nu se întâmplă așa .

Ce cred eu acum despre mine și această problemă :” nu e că nu mă voi vindeca niciodată , dar nici nu voi fi perfectă niciodată. Fiecare avem slăbiciuni , iar la mine zona asta este una din ele “ .

8. Te-ai gândit vreodată că psihoterapia nu funcționează și nu este ceea ce ai nevoie ca să îți revii ?Sau că n-ai nici o șansă ?

M-am gândit mai degrabă că n-am nici o șansă și că problema e la mine.De multe ori mă vedeam singură, uitată de lume și închisă la spitalul de nebuni .

9.Ai trecut singură printr-o perioadă grea , ai divorțat , crezi că te-ar fi ajutat dacă ai fi fost într-o relație stabilă ?

Nu neapărat . Poate m-ar fi ajutat , dar cred că este mai sănătos să ai o relație echilibrată tu cu tine mai întâi .

10.L-ai cunoscut pe al doilea soț când nu erai vindecată , iar el a acceptat dezechilibrul tău .

Da, era el echilibrat pe partea asta și ne-am completat foarte bine reciproc.

11.Când ai vrut să ai primul copil , ai putut să iei tratament anidepresiv ?

Da,m-am interesat foarte bine și la o doză minimă am putut .

După ce am născut , era obligatoriu să fiu mama perfectă , să fac totul perfect , să îi demonstrez mamei mele cum se face.

După vreo 6 luni am clacat , am recăzut atât de rău cum n-am fost niciodată . Adormeam cu greu , eram într-o stare de teamă ca și cum eram într-un avion despre care știam că urmează să se prăbușească . Nu mai simțeam nici o bucurie de nimic , nici iubire , doar starea aia de frică dusă la paroxism .

Ce mi-a făcut foarte bine a fost un film de desene animate . Mi-am mărit și doza de Xeroxat și așa a durat doar o lună recăderea.Am fost mai rău ca niciodată , dar mi-am revenit mai repede ca niciodată .

Și , pentru prima dată în viața mea de adult , mama rezona cu mine și venea să mă ia brațe .

12. Cum ai fost la al doilea copil ?

Foarte bine , am lăsat mai jos ștacheta . Nu am mai vrut să fac lucrurile perfect și am avut și o doză mai mare de medicament .

13.Când a fost a doua tură de psihoterpie ?

Când am început serviciul după al doilea copil, mi-a fost foarte greu. Am ajuns să iau două pastile de Xeroxat pe zi că să pot să rezist .Mi se părea greu să o iau de la capăt cu un nou terapeut . Terapia asta a diferit foarte mult față de prima .

La prima terapie doar vorbeam , mă descărcăm , la a doua am fost la “avansaţi “ , cu tehnici , teme , ca la școală .

14.Când ai simțit că faci progrese cu adevărat ?

În ultimii ani , după 10 ani de la debut . În primii zece ani făceam progrese doar să mă agăț de ceva să pot trăi, era ca și cum mă înecam și mă prindeam de barcă atât cât să mai respir o dată .

15 . Care au fost semnalele din exterior că ești pe drumul cel bun ?

În primul rând profesional . Știam că fac o treabă bună și că sunt apreciată .Acum sunt acolo unde merit , unde îmi e locul .

La prieteni am devenit pretențioasă, mi-a mai crescut încrederea în mine . Chiar și părinții mei au început să se raporteze diferit la mine , mama a spus că m-am schimbat , tata mă tratează cu respect.

16. Cum ești acum ?

În momentul de față am 40 de ani și mă consider un om normal . Și nici nu contează cu nu m-am vindecat complet .Și sunt în stare să îmi accept slăbiciunea : așa cum altora le e frică de păianjeni , pe alții îi doare coloana și trebuie să se îngrijească , și eu trebuie să mă îngrijesc de slăbiciunea mea .Am o predispoziție la depresie și anxietate și trebuie să îmi controlez mediul , ca factorii stresori să nu fie prea mulți , am cam învățat ce înseamnă prea mulți . Știu că nu trebuie să mă extenuez , știu că se pot întâmpla lucruri pe care eu nu le pot controla și trebuie să îmi las o rezervă , mai știu că , dacă se întâmplă lucruri rele , voi recădea și e normal să fie așa .

Imensa putere a minții inconștiente -Întâmplare personală

Ni s-a întâmplat nouă și m-am gândit că e o întâmplare de împărtășit cu prietenii , sau cel mult de postat pe blogul personal al fiică-mi , unde mai înregistrez din când în când câte o întâmplare pe care nu aș vrea să o uităm . Apoi m-am gândit că este prea bună (adică moralizatoare ) pentru a rămâne secretă , așadar fac compromisul autodezvaluirii pentru a ajuta celor ce au nevoie de speranță .

Povestea este așa : în weekendul 24-26 ianuarie aveam de învățat pentru un examen greu . Vineri fiind liber de la școală și grădiniță , soțul meu a decis să ia copiii și să meargă cele 3 zile cu ei la socrii. Într-una din zile m-au sunat să o consolez că plângea și nu se calma din cauza unui accident casnic , îi intrase ceva în degetul mare de la picior. Am consolat-o și am zis că vedem acasă . Acasă nu am văzut nimic , mai că nu mă lăsa să mă uit de frică să nu îi ating degetul. Am zis că vedem ce se întâmplă , poate iese singur . Am dus-o așa trei luni, cu deget inflamat, cu probleme la purtarea încălțămintei înguste . Am încercat un leac băbesc , care nu a avut efect. Era ceva cronic , care nu te omora, dar nici nu te lăsa să trăiești. Nu se vedea capătul nicăieri, nu știam ce ar trebui să fac . Avea câte o umflătura pe interiorul , respectiv spatele degetului, degetul inflamat și cam atât .

În seara de Paște , pe 18 aprilie , I-am dat cadoul , care conținea și o pereche de sandale. I-am cerut să le probeze, fiind comandate online . Voiam să știu dacă talpa e suficient de flexibilă . Ea în schimb îmi spune că îi vor fi bune când îi va ieși chestia din deget și nu va mai avea o jenă.

M-am enervat. Cât o s-o mai ducem așa ? Îi zic : “ Uite care e treaba, dacă nu iese singur până ce se termină treaba asta cu starea de urgență , te duc la doctor să îți taie degetul și să scoată ce este de scos ! Cu anestezie , normal, o să îți facă o injecție ca să nu te doară .”

Am văzut-o că s-a schimbat la față , a plecat în camera ei și plângea de frică . Își tot repeta că trebuie să iasă singur, că nu vrea la doctor, nu vrea la doctor. Mi s-a făcut milă de ea și am început să o calmez , că nu o duc la doctor cu forța , să stea liniștită , că și mie mi-a fost frică atunci când eram copil și mi-am tăiat piciorul într-un ciob, nici eu nu am vrut să merg la doctor .

Trei zile mai târziu, marți după-masă , pe 21 aprilie, vine din curte , de la joacă , se așează pe pat și mă strigă : “ Mami, vino, mă înțeapă ceva !” .

Nu îmi venea să cred, în sfârșit I se vedea capătul.

Nu m-a lăsat să mă ating de el, I-am dat o pensetă, am adus spirt și betadină și am asistat-o timp de o oră, în care a făcut treaba în ritmul ei .Era absolut impresionant, chestia aia stătuse 3 luni în degetul ei . Acuma , mai auzisem eu de ace uitate de stomatologi în canalul vreunei măsele sau chiar foarfeci uitate de chirurgi în abdomenul unui pacient în timpul operației, știam că uneori corpul are această capacitate uimitoare de a izola corpurile străine și a-și vedea mai departe de treabă , dar tot a fost impresionant să văd cât de mare a fost spinul din degetul ei.

Abia a doua zi am făcut legătura cu mesajul pe care eu I l-am dat , acela că “ ori iese singur, ori te duc la doctor “ . Emoția ei foarte puternică a făcut toată treabă , a pus lucrurile în mișcare . Evident că nu a făcut ceva conștient pentru a-l scoate , nici nu știa ce .

Deci după 3 luni de stat acolo, eu mă enervez , proferez acea amenințare , ea se sperie , simte foarte puternic frica de a ajunge la doctor și își spune că trebuie să iasă singur. Trei zile mai târziu, treaba era făcută .

Atât de puternică este mintea noastră , noi trebuie să învățam cum să o folosim în slujba, și nu împotriva noastră.

Sindromul impostorului profesional

Încerc să îmi amintesc când am simțit pentru prima data că cineva se uită la mine ca și cum aș vrea să fur ceva , să obțin niște merite care nu mi se cuvin . Mi-a venit în minte atmosfera de la admiterea în liceu , dar cred că de fapt mai trăisem acea experiență pe la olimpiadele din gimnaziu . Apoi la BAC, admiterea la facultate , (aproape) toate examenele din facultate.
Știu că m-am întrebat de ce trebuie să fie atmosfera atât de apăsătoare , de ce suntem priviți cu toții ca niște infractori, în timp ce profesorii supraveghetori se transformaseră în gardieni . Adică eram considerați vinovați până la proba contrarie. Mă gândeam în sinea mea “ Nu ar trebui să fie altfel asta , să ne simțim susținuți, încurajați ? Nu ar trebui să conteze intenția noastră de a promova , de a realiza ceva ?”.
Deși învățam , înghețam de fiecare dată când eram întrebată ceva ce nu știam . Se presupunea că trebuia să știu totul , altfel era jale . Complicat când trebuie să reții o mulțime de noțiuni teoretice care nu fac sens în capul tău .Și , desigur , erau profesorii care întrebau lucruri pe care nu le predaseră sau nu făceau parte din programa de examinare . Ferească Sfântul să spună cineva “ Dar nu ne-ați predat asta “ . În anul I de Medicină am avut noroc de restanțe la anatomie pe ambele semestre .( Eu cred că profesorul de atunci avea normă de restanțieri .)Și zic “ noroc” cu toată asumarea , pentru că la un examen am primit subiect din celălalt semestru.

Cunosc persoane care ar avea ceva de oferit lumii , dar nu îndrăznesc să creeze conținut de teama criticilor . Și este adevărat că mulți știu să critice , nu să ofere un feedback constructiv .Deh, ce au învățat și ei, la rândul lor . Cei mai îndrăzneți ( sau aș putea să zic inconștienți ?) se apucă și fac câte un pas mic în fiecare zi, învață din greșeli și în cele din urmă ajung chiar buni în ceea ce fac .

Mi-am dat seamă despre mine că pot să creez , pot obține rezultate atunci când sunt relaxată .Dacă stă cineva cu ochii pe mine ca pe butelie , mă concentrez să îmi apăr spatele și rămân fără sufienta energie constructivă .

Uite-o pe Petronela Rotar , autoare de 6 cărți deja, apărute la Editură Herg Benét , își conștientizează sentimentul de impostor declanșat de o doamnă profesoară cu ștaif, care a venit să o certe la lansarea ultimei cărți . Păi dacă doamnei profesoare nu îi place cum scrie și ce scrie , poate să urmărească alți scriitori mai pe placul dumneaei , nu văd vreun câștig din această interacțiune . Din partea mea, felicitări că scrie și că ajută oamenii care se regăsesc în poveștile ei . “ Privind înăuntru “ este o carte pe care eu o recomand clienților la începutul terapiei , ca să înțeleagă mai bine ce urmează să facem .

Povestea asta cu impostorul este absolut subiectivă , în sensul în care mereu vor fi critici și vor fi susținători . Dacă aștepți să te placă toată lumea ca să faci ceva , poți să fii sigur că nu vei mai face.
Pe de altă parte , e adevărat că există și habarniști care se dau cunoscători și chiar păcălesc lumea .
De unde știi că nu ești chiar tu unul dintre ei ? Ce întrebări ai putea să îți pui să te asiguri că știi /poți face un lucru ca lumea , cu rezultate ? La ce feedback ai putea acorda atenție ? Cum ai putea opri criticul interior și cum ai putea porni atitudinea reflexiva , acea atitudine care analizează situația la rece , fără dramă și fără așteptări ?
Iar în final, răspunde la întrebările “ Ce contează cel mai mult pentru mine ? De fapt, ce vreau să obțin ?”

 

Sursa foto: pixabay.com

Instrument de lucru cu copiii -Kitul pentru dezvoltarea atenției și a memoriei

Ce să mai facem cu copiii noștri, care nu au stare pe scaun ?

Într-o lume agitată și digitalizata , va trebui să găsim antidot, soluții să ne înțelegem unii cu alții.

Oferta de instrumente de lucru cu copiii fiind restrânsă – vorbesc aici de cele accesibile tuturor, nu de testele profesionale pentru psihologi-, mă bucur de câte ori găsesc un site/furnizor de asemenea materiale.

Am de la Jucării Vorbărețe (www.jucarii-vorbarete.ro ) Kitul pentru dezvoltarea atenției și a memoriei , care constă în 40 de cartonașe cu animale , pe fiecare cartonaș fiind o ghicitoare în versuri și câte trei întrebări din poezie și din imagine .

Setul fiind destinat preșcolarilor , mi-am zis să îl testez la grădiniță . Pentru copiii mai mici , de 3 ani , poate fi mai degrabă un instrument de învățare : ei vor învăța cum se numește fiecare animal , ce caracteristici are , ce sunete emite. Cei mici nu vor avea răbdare pentru toate cartonașele odată , așa încât recomand împărțirea în calupuri de 5-7 inițial , calup care poate fi crescut progresiv , în acest fel antrenând și concentrarea .

La 5 ani un copil poate deja să rezolve ghicitoarea , pe care eu o citesc fără să îi arăt imaginea , iar cartoanele sunt trase de el din pachet . Nu poate reține caracteristicile din ghicitoare ale animalului fără antrenament , deci aici ar fi de lucrat , și nici imaginea nu o poate înregistra- va răspunde la întrebările referitoare la imagine privind-o . Își va crește atenția concentrându-se să numere ce este de numărat .

Dacă depășim vârsta preșcolarității cartoanele rămân în continuare utile pentru ciclul primar , unde copilul poate reține imaginea și ghicitoarea, astfel că va răspunde la întrebări din memorie.

Recomand cu drag acest material atât pentru părinți, cât și pentru cadrele didactice.