Follow up la 10 ani

Era prima mea clientă. Impropriu spus, căci făceam practică pentru școala de formare în psihoterapie și ne întâlneam la o cafenea.Nu aveam experiență, evident, dar aveam o mare dorință de a profesa această meserie, de a căuta resorturile care pot ajuta la schimbare, alte perspective și acele momente “ aha” de insight.

După 10 ani cred, la fel ca și atunci, că relația, empatia, căldura ajută mai mult decât tehnicile.Tehnicile sunt necesare, dar nu suficiente.

Cred că ne-am întâlnit vreo șase luni, săptămânal. Terapia s-a încheiat oarecum forțat, căci eu am intrat în concediu de maternitate.Cred că ce am făcut în acele șase luni a fost să îi deschid calea, pe care ea a continuat să meargă ulterior.

Iată ce spune la 10 ani de atunci :

1. Câți ani aveai când ne-am întâlnit noi prima dată și pentru ce te-ai adresat atunci psihologului ?

Aveam 22 de ani, un bagaj emoțional greu și probleme de anxietate și panică. Așteptam cumva ca toate să treacă de la sine, dar nu s-a întâmplat așa. Am început atunci psihoterapia, iar ședințele noastre m-au ajutat să caut răspunsurile în mine, au fost primele exerciții de așa natură pentru mine și faptul că am putut să rostesc, să pun în cuvinte secrete îngropate adânc, să mă destăinui, a fost un prim pas în direcția bună.

2. Câți ani ai acum și cum vezi problema ta de atunci ?

Acum am 32 de ani, psihoterapia am continuat-o eu cu mine în toți acești ani, pentru că mi-a trebuit multă muncă să ajung la rădăcinile problemelor emoționale și atacurilor mele de panică. Așa că problema cu care m-am adresat atunci nu e pe deplin rezolvată nici în prezent, dar am învățat să observ, să pun sub lupă toate reacțiile pe care le am și să văd clar de unde vin ele. Nu sunt în măsură să îmi pun singură un diagnostic, dar am aproape certitudinea că ceea ce trăiesc eu în plan psihologic, chiar și fiziologic se numește stres posttraumatic.

3. Care sunt principalele schimbări obiective care s-au întâmplat în viața ta în acești ani ?

Principala schimbare din viața mea în toți acești ani este faptul că sunt mama a doi băieți minunați. Și spun din nou că terapia a continuat în adâncul sinelui meu, chiar mult mai profund odată cu conștientizarea diagnosticului de autism al băiatului meu mai mare. Din acceptarea și înțelegerea pe deplin a tot ceea ce implică acest nou mod de a trăi ca familie a rezultat și capacitatea de a face alegeri conștiente în mai multe planuri din viața mea. 

4. Care crezi că a fost principala provocare care a apărut după ce ai încheiat terapia și cum ai gestionat-o ? Ce ai învățat ca urmare a depăsirii ei ?

După cum spuneam, încheierea terapiei la vremea aceea nu a însemnat că problemele mele erau rezolvate. Din punctul meu de vedere nu există un tratament minune pentru gestionarea emoțiilor, ci doar o muncă continuă de conștientizare și chiar trezire spirituală aș putea spune. Din nefericire societatea nu ne-a ajutat să fim oameni, nu ne-a echipat corespunzător pe calea cunoașterii de sine și abia recent generația noastră de părinți a început să lucreze la capitolul inteligenței emoționale, pentru a-și depăși propriile traume și a reuși să crească copii responsabili, plini de compasiune și liberi în gândire. (Sau măcar așa sper) 🙂

5. Care ar fi primele 3 lecții ca importanță pe care le-ai învățat din rolul de mamă ?

Prima și cea mai importantă, să iubesc necondiționat. Următoarea lecție este conștientizarea reacțiilor negative pe care le am în diferite situații cu copiii mei, să observ cum ele vin din copilăria mea, ca niște tipare și aici să se producă schimbarea esențială, să nu le mai perpetuez. Consider că sunt niște exerciții elementare pentru schimbarea în bine a societății, alegerea unor căi pozitive și pline de toleranță și compasiune. Nu în ultimul rând, să observ comportamentul unor copii așa-zis răi, amintindu-mi de copilăria mea și înțelegând acum că reacțiile lor veneau din lipsa unui ghid emoțional de care ei au atâta nevoie…

6. Mi-ai trimis la un moment dat o observaţie a ta despre capacitatea băiatului tău cel mic de a rezolva o situație din viața lui , rescriind practic trecutul .Sunt dese momentele în care îți observi pur și simplu copiii ?În ce măsura crezi că ai fi fost deschisă să faci asta, fără să fi făcut munca pe care ai făcut-o cu tine?

Apropo de acel eveniment, chiar a funcționat, buba începând să se vindece în ritm alert, pană i-a trecut de tot.

Da, sunt dese momentele în care îl observ pe cel mic și fac legătura cu momente asemănătoare trăite de mine în copilărie, revăd reacțiile și expresiile celor din jurul meu de atunci și aleg să nu le mai reproduc și eu în prezent, pentru că acum îmi e clară inutilitatea și negativitatea lor. Îmi vine cel mai des în minte invocarea sentimentului de rușine de către adulți spre copii. A trebuit să citesc mult, să învăţ să tratez problema asta la mine și cred că munca asta pe care o tot fac cu mine este interdependentă de relația cu copiii mei. Fiind vorba de răni nevindecate pe care le am din copilăria mea, odată cu venirea pe lume a copiilor mei, și-au făcut și ele apariția spunând cumva „gata, acum e momentul să ai grijă și de noi” :)) În altă ordine de idei, consider că a fi părinte e o responsabilitate enormă, copiii sunt cei care pot schimba lumea, ei pot deveni părintii, dascălii, terapeuții, oamenii aceia care vor face diferența prin compasiune, responsabilitate și libertate.

7. Cum vezi viața ta în următorii 10 ani ?

Dacă prezentul poate dicta viitorul, atunci în următorii ani voi continua să îmi aduc la suprafață cicatrici emoționale, sau mai degrabă răni nevindecate, să le analizez și să le pun într-un sertar al iertării. 🙂

Recomandare Afterschool situat central și cu mult spațiu verde

În continuarea noii autostrăzi , unde Șoseaua Fabrica de Glucoză întâlnește Calea Floreasca , se găsește satul din București al Asociației SOS Satele Copiilor. Este un teren verde de 5 hectare în mijlocul orașului , unde Asociația își desfășoară programele , cel mai important fiind sprijinirea copiilor aflati in situatii dificile .Acești copii sunt aici cazați , împreună cu mama SOS,o angajata a Asociatiei .În acest fel , Asociația sprijină Direcțiile de Protecție a Copilului și lucrează cu ele mână în mână .

IMG-4666

IMG-4665

Asociația SOS Satele Copiilor este activă în România din 1990 și oferă servicii directe pentru copiii și tinerii din Centrele de Consiliere și Sprijin pentru Copii și Părinți și din Satele SOS și Comunitățile de Tineri din București, Sibiu și Bacău .

Cel mai nou proiect al Asociației este Afterschool-ul SOS Planet , situat în Calea Floreasca nr.165, proiect care asigură un mediu educațional incluziv , înscriind atât copii proveniți din familii plătitoare , cât și copii proveniți din familii care, în mod obișnuit, nu ar putea oferi copiilor acces la îngrijire de tipul before și after school.

Dacă al meu copil ar trebui să meargă la Afterschool – nu e cazul , noi având servicii care se pot face de acasă în mare parte și având în continuare bona din copilăria mică – eu aș căuta unul care să fie administrat de oameni din sistem, cu experiență în domeniul educațional , unde să se pună accent și pe abilitățile de comunicare , gestionare a conflictelor (ceea ce regăsim acum sub numele de “ dezvoltare personală “ ), dar să existe și un spațiu verde generos , precum au școlile și grădinițele de stat , unde să se poată dezmorți , alerga, juca , respira.

IMG-4657

IMG-4664

IMG-4661

Aici se vor organiza cursuri de programare în parteneriat cu Logischool, de coaching , în parteneriat cu Learn2b, de cooking , activități sportive pe terenul multifuncțional din incinta Asociației , acces la scena în aer liber unde copiii pot organiza sau viziona spectacole.

Cu un program pentru before school de la 7.45 la 12.45 și un preț pentru pachetul standard de 950 lei /lună , iar pentru after school de la 13.00 la 19.00 pentru 1100 lei/ lună și cu această misiune de susținere a copiilor din familii defavorizate să aibă acces la educație non-formală de calitate, proiectul Asociației SOS Satele Copiilor este un proiect care întrunește condițiile mele de preț/calitate/misiune și îl recomand cu tot dragul.

IMG-4658

IMG-4659

Nu în ultimul rând , se are în vedere posibilitatea serviciului numit “ parking” pentru o zi , atunci când părinții care nu au înscriși copiii la un Afterschool au ceva urgent de rezolvat și nu au unde/cu cine să își lase copilul.

Mai multe informații despre activitatea și rezultatele Asociației găsiți pe http://www.sos-satelecopiilor.ro .

Mai multe informații despre Afterschool găsiți pe http://www.sos-planet.ro .

Când anxietatea și depresia își fac loc în viața ta

-interviu cu o persoană care a trecut prin ele-

1.Cum a fost copilăria ta ?

Copilăria mea a fost grea .Sunt foarte puține momentele bune pe care mi le aduc aminte .Sunt sigură că au existat , dacă stau să sap , dar nu prea ies la suprafață .Când mă gândesc la copilăria mea e așa, totul negru , aproape . Când spun asta mă gândesc de fapt la copilăria mea din casa alor mei .Copilăria de dinainte , exceptând faptul că m-au tot dezrădăcinat, a fost frumoasă .La 3 săptămâni m-a dus mama plocon la mamaia să mă crească, pe la un an am fost strămutata la ceilalți bunici , iar la 3 ani m-am întors la primii bunici până când am plecat la școală și atunci am mers acasă.

Am fost un copil dorit , mama a făcut tratament pentru a mă putea avea , dar senzația mea este că a fost vorba de un check list , ceva ce trebuia făcut .

Mama se purta ca și cum eram în concurență cu ea , eu eram rivala ei. Cred că mă ura .

Am luat o data pastile să mă sinucid . De fapt nu am luat toată cutia , nu îmi doream să mor , voiam să trag un semnal de alarmă pentru că nu mă iubea și nu mă voia. Acum realizez în ce pericol m-am pus .

Mama s-a bucurat că am scăpat, ne-am oprit la un restaurant , am mâncat , a fost așa , totul feeric și a durat doar o zi.

Singura parte care i-a ieșit mamei a fost să mă ajute să învăț . Chiar a făcut o treabă foarte bună pe partea asta .

Dinamica generală era așa: eu eram sclavul și ei stăpânii , nu aveam voie să vorbesc neîntrebată ,în vacanță nu aveam voie să dorm mai mult de ora 8. Cel mai tare m-a durut din partea lui tata replica “ cine nu rezistă , moare “.

În clasa a 9 a eu am leșinat , după o ceartă .M-am dus singură la medic , care m-a trimis la psihiatrie sau psihologie , unde am făcut o evaluare, nu s-a întâmplat nimic după aia .Nu cred că mi-a spus ce ar trebui să fac în continuare. Semne au existat , știam că trebuie să fac ceva , dar nu știam exact ce .

2. Cum erai în adolescență ? În clasa a 9 a ți-ai făcut primul prieten .

Da , el a fost ca o mamă pentru mine , îl căpuşasem . Mă identificasem cu prietenul meu . Am rezistat în acei ani doar datorită relației cu el. Mama lui a fost o mamă surogat , s-a purtat foarte frumos cu mine. Mă integraseră complet în familia lor .

În perioada aia eu o imitam foarte mult pe mama , eram foarte geloasă , posesivă.

Am fost devastată când, după 4 ani, ne-am despărțit. Nu puteam să stau singură, nu îmi eram eu mie de ajuns.Căutam în oricine pe cineva care să mă aline, să îmi ofere ceea ce nu am primit niciodată.

După câteva relații eșuate, l-am cunoscut pe viitorul meu soț . Când am întârziat o oră acasă ca să stau cu el pentru că era să se înece , tata mi-a dat un pumn și niște vorbe de ocară .Atunci mi-am făcut bagajul și am plecat la el și pentru un timp nu au mai știut nimic de mine, ei au fost cei care m-au căutat pentru a relua legăturile.Nu au existat declarații de tipul “ te iubesc , copilul meu “ la nici unul din părinții mei. Mama mă mai lua în brațe când eram mică, dar mult mai puțin decât aș fi vrut .

Înainte să plec , mama a avut o criză de inimă și asta a determinat-o să se oprească din băut.Asta cred eu , nu am confirmat vreodată cu ea.

3.Cum au fost cei 7 ani de căsnicie ?

La început au fost fericiți , m-am simțit bine lângă soțul meu , ce nu prea îmi plăcea era că lui nu îi plăceau ieșirile , cu excepția vizitelor la prietenii lui. Apoi a început să devină tot mai îmbufnat și a dezvoltat dependență de jocuri de noroc.

4.Când ți-ai pus problema ca adult că ceva ar fi în neregulă cu tine ?

A început mama să mă acuze că sunt nebună , cred că eram deja căsătorită. Începusem să am niște semne : respiram mai greu , nu puteam duce respirația până la capăt , devenisem mai irascibilă .Mama m-a observat și ,în loc să mă ajute, m-a trimis la psihiatru, mă critica , mă blama. Nu m-am dus, doar m-am simțit jignită.

Toată treaba a decompensat și am început să fac acele atacuri de panică îngrozitoare .

5. Ai știut la primul atac de panică ce ți se întâmpla ?

Nu. Primul atac de panică l-am făcut într-o seară și nu știam să zic ce am, simțeam că n-am aer și atât , că mă pierd. La scurt timp am început să iau niște pastile de slăbit , la recomandarea medicului. De la pastile aveam niște simptome ca și cum aș fi băut alcool. În a 4a zi la birou mi s-a încleștat gâtul complet, nu mai puteam să respir absolut deloc și am leșinat . M-am speriat foarte tare . De aici au început să se îndesească atacurile de panică. Încă nu știam ce sunt și cu ce mă lupt. Am continuat să mă duc la serviciu.

După un alt atac de panică la serviciu , colegii m-au dus la spital . Acolo am fost trimisă la psihiatrie și mi s-a dat Zoloft . Eu nu eram dispusă să recunosc că am ceva , dar nici medicii nu mi-au explicat un diagnostic. Aveam acum 26 de ani.

După un timp , când atacurile de panică au început să se îndesească, am început și eu cu medicație antidepresivă și anxiolitică și cu psihoterapie . Nu m-am obișnuit ușor cu medicația antidepresivă , îmi producea multă somnolență.

6.Cum a fost procesul de psihoterapie ?

Procesul de psihoterapie s-a întins pe 5 ani în prima fază , timp în care am luat și tratament antidepresiv. În ședințele de psihoterapie stăteam de vorbă , mă descărcam. Pe parcursul celor 5 ani am avut recăderi , nu a fost ușor , au fost momente când am crezut că îmi voi pierde job -ul din cauză că nu puteam ieși din casă , făceam atacuri de panică oricând ieșeam din casă .

7.În cât timp așteptai tu ca să îți revii?

Inițial eu așteptam repede , în câteva luni. Mergeam bine cu terapia , m-a ajutat foarte mult . Apoi am avut o recădere , m-a lovit viața și mi-am dat seama că nu este cum am crezut eu “ uite, fac terapie , iau medicamente și în câteva luni voi fi sănătoasă pentru totdeauna și nu voi mai avea această problemă niciodată “. Mi-a fost foarte greu să accept că nu se întâmplă așa .

Ce cred eu acum despre mine și această problemă :” nu e că nu mă voi vindeca niciodată , dar nici nu voi fi perfectă niciodată. Fiecare avem slăbiciuni , iar la mine zona asta este una din ele “ .

8. Te-ai gândit vreodată că psihoterapia nu funcționează și nu este ceea ce ai nevoie ca să îți revii ?Sau că n-ai nici o șansă ?

M-am gândit mai degrabă că n-am nici o șansă și că problema e la mine.De multe ori mă vedeam singură, uitată de lume și închisă la spitalul de nebuni .

9.Ai trecut singură printr-o perioadă grea , ai divorțat , crezi că te-ar fi ajutat dacă ai fi fost într-o relație stabilă ?

Nu neapărat . Poate m-ar fi ajutat , dar cred că este mai sănătos să ai o relație echilibrată tu cu tine mai întâi .

10.L-ai cunoscut pe al doilea soț când nu erai vindecată , iar el a acceptat dezechilibrul tău .

Da, era el echilibrat pe partea asta și ne-am completat foarte bine reciproc.

11.Când ai vrut să ai primul copil , ai putut să iei tratament anidepresiv ?

Da,m-am interesat foarte bine și la o doză minimă am putut .

După ce am născut , era obligatoriu să fiu mama perfectă , să fac totul perfect , să îi demonstrez mamei mele cum se face.

După vreo 6 luni am clacat , am recăzut atât de rău cum n-am fost niciodată . Adormeam cu greu , eram într-o stare de teamă ca și cum eram într-un avion despre care știam că urmează să se prăbușească . Nu mai simțeam nici o bucurie de nimic , nici iubire , doar starea aia de frică dusă la paroxism .

Ce mi-a făcut foarte bine a fost un film de desene animate . Mi-am mărit și doza de Xeroxat și așa a durat doar o lună recăderea.Am fost mai rău ca niciodată , dar mi-am revenit mai repede ca niciodată .

Și , pentru prima dată în viața mea de adult , mama rezona cu mine și venea să mă ia brațe .

12. Cum ai fost la al doilea copil ?

Foarte bine , am lăsat mai jos ștacheta . Nu am mai vrut să fac lucrurile perfect și am avut și o doză mai mare de medicament .

13.Când a fost a doua tură de psihoterpie ?

Când am început serviciul după al doilea copil, mi-a fost foarte greu. Am ajuns să iau două pastile de Xeroxat pe zi că să pot să rezist .Mi se părea greu să o iau de la capăt cu un nou terapeut . Terapia asta a diferit foarte mult față de prima .

La prima terapie doar vorbeam , mă descărcăm , la a doua am fost la “avansaţi “ , cu tehnici , teme , ca la școală .

14.Când ai simțit că faci progrese cu adevărat ?

În ultimii ani , după 10 ani de la debut . În primii zece ani făceam progrese doar să mă agăț de ceva să pot trăi, era ca și cum mă înecam și mă prindeam de barcă atât cât să mai respir o dată .

15 . Care au fost semnalele din exterior că ești pe drumul cel bun ?

În primul rând profesional . Știam că fac o treabă bună și că sunt apreciată .Acum sunt acolo unde merit , unde îmi e locul .

La prieteni am devenit pretențioasă, mi-a mai crescut încrederea în mine . Chiar și părinții mei au început să se raporteze diferit la mine , mama a spus că m-am schimbat , tata mă tratează cu respect.

16. Cum ești acum ?

În momentul de față am 40 de ani și mă consider un om normal . Și nici nu contează cu nu m-am vindecat complet .Și sunt în stare să îmi accept slăbiciunea : așa cum altora le e frică de păianjeni , pe alții îi doare coloana și trebuie să se îngrijească , și eu trebuie să mă îngrijesc de slăbiciunea mea .Am o predispoziție la depresie și anxietate și trebuie să îmi controlez mediul , ca factorii stresori să nu fie prea mulți , am cam învățat ce înseamnă prea mulți . Știu că nu trebuie să mă extenuez , știu că se pot întâmpla lucruri pe care eu nu le pot controla și trebuie să îmi las o rezervă , mai știu că , dacă se întâmplă lucruri rele , voi recădea și e normal să fie așa .

Imensa putere a minții inconștiente -Întâmplare personală

Ni s-a întâmplat nouă și m-am gândit că e o întâmplare de împărtășit cu prietenii , sau cel mult de postat pe blogul personal al fiică-mi , unde mai înregistrez din când în când câte o întâmplare pe care nu aș vrea să o uităm . Apoi m-am gândit că este prea bună (adică moralizatoare ) pentru a rămâne secretă , așadar fac compromisul autodezvaluirii pentru a ajuta celor ce au nevoie de speranță .

Povestea este așa : în weekendul 24-26 ianuarie aveam de învățat pentru un examen greu . Vineri fiind liber de la școală și grădiniță , soțul meu a decis să ia copiii și să meargă cele 3 zile cu ei la socrii. Într-una din zile m-au sunat să o consolez că plângea și nu se calma din cauza unui accident casnic , îi intrase ceva în degetul mare de la picior. Am consolat-o și am zis că vedem acasă . Acasă nu am văzut nimic , mai că nu mă lăsa să mă uit de frică să nu îi ating degetul. Am zis că vedem ce se întâmplă , poate iese singur . Am dus-o așa trei luni, cu deget inflamat, cu probleme la purtarea încălțămintei înguste . Am încercat un leac băbesc , care nu a avut efect. Era ceva cronic , care nu te omora, dar nici nu te lăsa să trăiești. Nu se vedea capătul nicăieri, nu știam ce ar trebui să fac . Avea câte o umflătura pe interiorul , respectiv spatele degetului, degetul inflamat și cam atât .

În seara de Paște , pe 18 aprilie , I-am dat cadoul , care conținea și o pereche de sandale. I-am cerut să le probeze, fiind comandate online . Voiam să știu dacă talpa e suficient de flexibilă . Ea în schimb îmi spune că îi vor fi bune când îi va ieși chestia din deget și nu va mai avea o jenă.

M-am enervat. Cât o s-o mai ducem așa ? Îi zic : “ Uite care e treaba, dacă nu iese singur până ce se termină treaba asta cu starea de urgență , te duc la doctor să îți taie degetul și să scoată ce este de scos ! Cu anestezie , normal, o să îți facă o injecție ca să nu te doară .”

Am văzut-o că s-a schimbat la față , a plecat în camera ei și plângea de frică . Își tot repeta că trebuie să iasă singur, că nu vrea la doctor, nu vrea la doctor. Mi s-a făcut milă de ea și am început să o calmez , că nu o duc la doctor cu forța , să stea liniștită , că și mie mi-a fost frică atunci când eram copil și mi-am tăiat piciorul într-un ciob, nici eu nu am vrut să merg la doctor .

Trei zile mai târziu, marți după-masă , pe 21 aprilie, vine din curte , de la joacă , se așează pe pat și mă strigă : “ Mami, vino, mă înțeapă ceva !” .

spin Sofia

Nu îmi venea să cred, în sfârșit I se vedea capătul.

Nu m-a lăsat să mă ating de el, I-am dat o pensetă, am adus spirt și betadină și am asistat-o timp de o oră, în care a făcut treaba în ritmul ei .Era absolut impresionant, chestia aia stătuse 3 luni în degetul ei . Acuma , mai auzisem eu de ace uitate de stomatologi în canalul vreunei măsele sau chiar foarfeci uitate de chirurgi în abdomenul unui pacient în timpul operației, știam că uneori corpul are această capacitate uimitoare de a izola corpurile străine și a-și vedea mai departe de treabă , dar tot a fost impresionant să văd cât de mare a fost spinul din degetul ei.

spin Sofia2

Spin Sofia 3

Abia a doua zi am făcut legătura cu mesajul pe care eu I l-am dat , acela că “ ori iese singur, ori te duc la doctor “ . Emoția ei foarte puternică a făcut toată treabă , a pus lucrurile în mișcare . Evident că nu a făcut ceva conștient pentru a-l scoate , nici nu știa ce .

Deci după 3 luni de stat acolo, eu mă enervez , proferez acea amenințare , ea se sperie , simte foarte puternic frica de a ajunge la doctor și își spune că trebuie să iasă singur. Trei zile mai târziu, treaba era făcută .

Spin Sofia 4)

Atât de puternică este mintea noastră , noi trebuie să învățam cum să o folosim în slujba, și nu împotriva noastră.

Sindromul impostorului profesional

Încerc să îmi amintesc când am simțit pentru prima data că cineva se uită la mine ca și cum aș vrea să fur ceva , să obțin niște merite care nu mi se cuvin . Mi-a venit în minte atmosfera de la admiterea în liceu , dar cred că de fapt mai trăisem acea experiență pe la olimpiadele din gimnaziu . Apoi la BAC, admiterea la facultate , (aproape) toate examenele din facultate.
Știu că m-am întrebat de ce trebuie să fie atmosfera atât de apăsătoare , de ce suntem priviți cu toții ca niște infractori, în timp ce profesorii supraveghetori se transformaseră în gardieni . Adică eram considerați vinovați până la proba contrarie. Mă gândeam în sinea mea “ Nu ar trebui să fie altfel asta , să ne simțim susținuți, încurajați ? Nu ar trebui să conteze intenția noastră de a promova , de a realiza ceva ?”.
Deși învățam , înghețam de fiecare dată când eram întrebată ceva ce nu știam . Se presupunea că trebuia să știu totul , altfel era jale . Complicat când trebuie să reții o mulțime de noțiuni teoretice care nu fac sens în capul tău .Și , desigur , erau profesorii care întrebau lucruri pe care nu le predaseră sau nu făceau parte din programa de examinare . Ferească Sfântul să spună cineva “ Dar nu ne-ați predat asta “ . În anul I de Medicină am avut noroc de restanțe la anatomie pe ambele semestre .( Eu cred că profesorul de atunci avea normă de restanțieri .)Și zic “ noroc” cu toată asumarea , pentru că la un examen am primit subiect din celălalt semestru.
fraud 1
Cunosc persoane care ar avea ceva de oferit lumii , dar nu îndrăznesc să creeze conținut de teama criticilor . Și este adevărat că mulți știu să critice , nu să ofere un feedback constructiv .Deh, ce au învățat și ei, la rândul lor . Cei mai îndrăzneți ( sau aș putea să zic inconștienți ?) se apucă și fac câte un pas mic în fiecare zi, învață din greșeli și în cele din urmă ajung chiar buni în ceea ce fac .

Mi-am dat seamă despre mine că pot să creez , pot obține rezultate atunci când sunt relaxată .Dacă stă cineva cu ochii pe mine ca pe butelie , mă concentrez să îmi apăr spatele și rămân fără sufienta energie constructivă .

Uite-o pe Petronela Rotar , autoare de 6 cărți deja, apărute la Editură Herg Benét , își conștientizează sentimentul de impostor declanșat de o doamnă profesoară cu ștaif, care a venit să o certe la lansarea ultimei cărți . Păi dacă doamnei profesoare nu îi place cum scrie și ce scrie , poate să urmărească alți scriitori mai pe placul dumneaei , nu văd vreun câștig din această interacțiune . Din partea mea, felicitări că scrie și că ajută oamenii care se regăsesc în poveștile ei . “ Privind înăuntru “ este o carte pe care eu o recomand clienților la începutul terapiei , ca să înțeleagă mai bine ce urmează să facem .

Povestea asta cu impostorul este absolut subiectivă , în sensul în care mereu vor fi critici și vor fi susținători . Dacă aștepți să te placă toată lumea ca să faci ceva , poți să fii sigur că nu vei mai face.
Pe de altă parte , e adevărat că există și habarniști care se dau cunoscători și chiar păcălesc lumea .
De unde știi că nu ești chiar tu unul dintre ei ? Ce întrebări ai putea să îți pui să te asiguri că știi /poți face un lucru ca lumea , cu rezultate ? La ce feedback ai putea acorda atenție ? Cum ai putea opri criticul interior și cum ai putea porni atitudinea reflexiva , acea atitudine care analizează situația la rece , fără dramă și fără așteptări ?
Iar în final, răspunde la întrebările “ Ce contează cel mai mult pentru mine ? De fapt, ce vreau să obțin ?”

 

Sursa foto: pixabay.com

Instrument de lucru cu copiii -Kitul pentru dezvoltarea atenției și a memoriei

Ce să mai facem cu copiii noștri, care nu au stare pe scaun ?

Într-o lume agitată și digitalizata , va trebui să găsim antidot, soluții să ne înțelegem unii cu alții.

Oferta de instrumente de lucru cu copiii fiind restrânsă – vorbesc aici de cele accesibile tuturor, nu de testele profesionale pentru psihologi-, mă bucur de câte ori găsesc un site/furnizor de asemenea materiale.

Am de la Jucării Vorbărețe (www.jucarii-vorbarete.ro ) Kitul pentru dezvoltarea atenției și a memoriei , care constă în 40 de cartonașe cu animale , pe fiecare cartonaș fiind o ghicitoare în versuri și câte trei întrebări din poezie și din imagine .

IMG-3682

Setul fiind destinat preșcolarilor , mi-am zis să îl testez la grădiniță . Pentru copiii mai mici , de 3 ani , poate fi mai degrabă un instrument de învățare : ei vor învăța cum se numește fiecare animal , ce caracteristici are , ce sunete emite. Cei mici nu vor avea răbdare pentru toate cartonașele odată , așa încât recomand împărțirea în calupuri de 5-7 inițial , calup care poate fi crescut progresiv , în acest fel antrenând și concentrarea .

9b67db41-5bc1-46fe-9379-05985b39c4b1

La 5 ani un copil poate deja să rezolve ghicitoarea , pe care eu o citesc fără să îi arăt imaginea , iar cartoanele sunt trase de el din pachet . Nu poate reține caracteristicile din ghicitoare ale animalului fără antrenament , deci aici ar fi de lucrat , și nici imaginea nu o poate înregistra- va răspunde la întrebările referitoare la imagine privind-o . Își va crește atenția concentrându-se să numere ce este de numărat .

Dacă depășim vârsta preșcolarității cartoanele rămân în continuare utile pentru ciclul primar , unde copilul poate reține imaginea și ghicitoarea, astfel că va răspunde la întrebări din memorie.

Recomand cu drag acest material atât pentru părinți, cât și pentru cadrele didactice.

Standarde duble

Standardele duble reprezintă o lege pe care o aplicăm preferenţial, atunci când ne convine.

Un exemplu pe care multă lume îl înţelege cu uşurinţă este referitor la locurile de parcare: dacă noi ne grăbim, putem să lăsăm maşina pe avarie să blocheze o altă maşină, iar când noi suntem blocaţi, ce ne mai enervăm şi ce îl mai certăm pe vinovat (în gând sau cu voce tare !).

Facem rapid judecăţi de valoare referitoare la erorile altor persoane : “ Dar cum a greşit un calcul atât de simplu ? E tâmpit , clar, ce să mai ?” ( Fără să ne mai gândim că poate a fost doar neatent, poate obosit, sau poate nu e punctul lui forte şi are alte calități în alte domenii ce nouă ne sunt complet străine ) . Când este vorba să fim noi judecaţi rapid, după aparenţe, ne simţim nedreptăţiţi, răniţi sau…ceilalţi sunt tâmpiţi , nu sunt în stare să ajungă la adevăratul nostru Sine !

Bagă de seamă când gândeşti despre alţii că sunt răi, leneşi, necinstiţi, proşti sau urâţi. Oare de ce o faci? Simţi nevoia să te compari ca să ai o părere mai bună despre tine ?

Cum îmi spunea o clientă în cabinet nevoia ei : “ vreau să îmi spui că voi fi bine “ . “ Ok, îţi spun, dar tu nu poţi să îţi spui? Ai nevoie de mine ? “ . “ Păi pe mine nu mă cred” . “ Nu te crezi pe tine şi pe mine mă crezi ?” , se pare că avem nevoie de alţii să ne confirme pe noi, direct sau indirect.

Tu eşti singura persoană care face regulile, tu hotărăşti cât de bine este ceea ce ai făcut, cât de bine este ceea ce faci, pentru că tu eşti singura care ai decis Cine şi Ce eşti cu adevărat şi Cine vrei să fii; dacă nu îţi place Cine eşti acum, schimbă pur şi simplu, alege altceva. Nu mai aştepta confirmări de la alţii, nu te mai compara – I-am spus tatălui meu că este mai bine decât multe alte persoane de vârsta lui şi mi-a replicat că nu e bună comparaţia, că fiecare a trăit în condiţii diferite de viaţă , şi a trebuit să îi dau dreptate-fiecare persoană are lupta ei, Crucea ei de dus.

Revenind la subiectul din titlu, găsesc că standardele duble reprezintă o lipsă de integritate menită să îi năucească pe cei din jur , şi aici mă gândesc în special la copii şi la partenerul de viaţă. Îmi şi imaginez o mamă care se declară vegetariană , dar gustă din cremvurştii de casă ai unei prietene pe care o place şi cu care îşi doreşte să fie în relaţii. Mesajul pentru copii? Regulile sunt făcute ca să fie încălcate !

standarde duble

Sau o soție care preferă fructele şi legumele bio (netratate, deci cam mici ), iar când soţul îi aduce de la piaţă 20 kg de prune mici pentru gem se supără că are mult de curăţat. Mesajul pe care îl înţelege soţul ? O, nu, nu va înţelege că trebuie discutat în prealabil “ scopul şi durata vizitei “ , va înţelege că orice face nu e bine şi deci mai bine nu mai face nimic !

 Vă urez timp de introspecţie să vă identificaţi standardele duble şi, dacă se poate , să le eliminaţi . Adică, dacă faceţi o regulă a voastră, respectaţi-o şi atunci când nu vă e favorabilă, acest lucru este menit să crească integritatea voastră şi încrederea celor din jur !

 

Articol publicat initial in revista InfoOtopeni , decembrie 2018

Depresia e o boală , nu o fiţă

Conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM V),diagnosticul de tulburare depresivă majoră se pune astfel :

Cel puțin 5 din următoarele 9 simptome au fost prezente în cursul aceleiași perioade de 2 săptămâni și reprezintă o modificare față de nivelul anterior de funcționare ; cel puțin unul dintre simptome este fie dispoziție depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii .

1.Dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei , aproape în fiecare zi.

2.Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi

3.Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creștere în greutate

4.Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi

5.Agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi

6.Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi

7.Sentimente de inutilitate sau de vinovăție excesivă ori inadecvată

8.Diminuarea capacității de gândire sau concentrare , ori indecizie

9.Gânduri recurente de moarte , ideație suicidară recurentă fără un plan anume sau tentativă de suicid

Acum niște modificări neuronale care se întâmplă în depresie :

Davidson și colab.(2002) trăgeau concluzia că indivizii depresivi ce prezintă hipoactivare în diferite regiuni ale cortexului prefrontal ,pot fi deficitari în implementarea comportamnetului orientat spre un scop și în depășirea răspunsurilor automate , ceea ce se manifestă prin perseverare în afectele negative și atitudini disfuncționale.

Maiberg și colab (1997) au observat că subiecții cu istorie de tulburare depresivă majoră aflați în remisie prezentau o anormalitate de flux sangvin în timpul unei proceduri de inducere a stării de tristețe în zona cortexului prefrontal subgenual (cortex infralimbic ).Această procedură de inducție constă în contemplarea unui material autobiografic trist și în mod normal conduce la subiecții normali la o creștere a fluxului sangvin în cortexul subgenual .

S-au observat anormalități în activitatea și morfologia neuronilor nucleului accumbens la pacienții depresivi , care induc stări de anhedonie și scăderea reactivității emoționale la stimuli recompensatori .

Spre deosebire de grupul de control care prezentau o activare a cortexului cingulat stâng la executarea unei sarcini Stroop , pacienții depresivi prezentau activare slabă a cingulatului drept și în schimb , o puternică activare a prefrontalului vntrolateral stâng .

Expunerea repetată la stres are consecințe morfologice asupra creierului , producând atrofieri ale dendritelor și moarte neuronală în zona CA3 hipocampica . S-a presupus că acest lucru e posibil prin hipersecreția de glucocorticoizi (cortizol ). Deoarece hipocampul este implicat în reglarea secreției de cortizol printr-un mecanism de feedback negativ , disfuncțiile hipocampice conduc la o scădere a reglării inhibitoare a axei hipotalamus-hipofiză -corticosuprarenale ,care la rândul său conduce la creșterea cortizolului . Deci, este vorba de un cerc vicios , în care stresul produce o secreție de cortizol , care distruge celulele hipocampice ,ceea ce duce la o secreție și mai crescută și la o afectare și mai mare.

Depressed

Administrarea unui antidepresiv de tip fluexetina (Prozac ) conduce la o creștere a proliferării celulare la nivel hipocampal .

Sunt persoane care se tem de medicație , de teama dependenței . În acest caz , ar trebui să aibă tratament medicamentos până la refacerea celulelor hipocampului , cu condiția să nu se mențină stresorul inițial care a determinat distrugerea lor .

Adică nu poți fi supus unui stres continuu și să pretinzi să nu fii afectat . Iar odată ce ai fost afectat , e mai greu spre imposibil să îți revii singur, cu un simplu efort de voință . Îndemnurile celor dragi de tipul “ Ieși la o plimbare , viața e frumoasă , ia uite ce soare e afară “ nu își găsesc rezonanța în pacientul cu tulburare depresivă .

Pentru că este afectată capacitatea de gândire și concentrare , o altă modalitate de tratare a depresiei este antrenamentul cognitiv prin probe relativ simple , de a ține minte o înșiruire de câteva numere aleatorii , de a număra înapoi de la 100 din 3 în 3 .

Evocarea autobiografică este deasemenea de ajutor în tratament , calea cea mai scurtă de stimulare a evocării fiind prin intermediul mirosurilor de bază , precum cafea, vanilie, portocală , ceapă, usturoi.

Depresia este o boală , nu este o toană care se poate modifica cu un simplu efort de voință .Așa cum , când își rupe cineva piciorul , primește medicamente pentru durere, ghips și concediu medical , iar nu sfatul “ Ridică-te și mergi “ , tot așa , în cazul depresiei , trebuie să primească tratament medical și psihologic , nu sfatul “ Bucură-te de viață , nu vezi că ai toate motivele ?”

Scrisoare de la o cititoare

Am primit pe mail o scrisoare , la care mi-am dorit să răspund public și am cerut acordul persoanei care a scris-o . Sigur că puteam la fel de bine să îi răspund în privat , dar am convingerea că în această situație se regăsește multă lume și sper să fie de ajutor , nu neapărat răspunsul , cât regăsirea în această situație ; simplul fapt de a vedea că și alții se confruntă cu ceea ce te confrunți tu poate fi eliberator.

“ Bună ziua , mă numesc M. și am 32 de ani. Vă scriu ca să vă cer sfatul , o părere despre situația mea .

Sunt divorțată și am doi copii , unul de 5 și unul de 3 ani. Locuiesc cu părinții mei și cei doi copii , care , două weekenduri pe lună , merg la tatăl lor. De 7 luni sunt într-o relație cu P., care are 39 de ani , și el divorțat.

Problema mea este că nu mă pot aduna să merg într-o direcție , nu mă pot concentra pe un singur lucru pe care să îl duc la capăt , simt că programul meu este segmentat , viața mea cu totul este un haos. La serviciu fac lucrurile din obișnuință , nu mă simt concentrată sau creativă , nici măcar nu mă entuziasmează ceva , nu mă bucură. Când ajung acasă vreau să le ofer timpul meu copiilor , dar jocurile lor mă plictisesc și când încep să se certe și să țipe , îmi vine să îmi smulg părul din cap . Undeva ,pe fundal, rulează continuu și ideea îndatoririi de a-mi vedea prietenul , care își dorește să fie cu mine , să ne vedem , el nu are copii și oricum pare că are mai multă energie decât mine .Nu pot să îmi fac un program clar , de care să mă țin , că mereu sună telefonul și apare câte o urgență . De exemplu aseară , când am venit acasă de la sală și voiam să mă prăbușesc eu cu gândurile mele , m-a sunat o mătușă să o ajut într-o privință și m-a ținut jumătate de oră la telefon .

Reușesc să umplu atât zilele de weekend , cât și pe cele din cursul săptămânii cu tot felul de activități , doar ca la sfârșit să am sentimentul că “ mi-am pierdut timpul “ . Adică nimic nu mă mulțumește .

Urmăresc activitatea profesională a diverselor persoane pe care le-am întâlnit de-a lungul timpului și le văd cum înfloresc , cum au o carieră la care adaugă zi de zi câte o cărămidă , cum încep să culeagă rezultate . Mi-ar plăcea și mie să fiu așa , să mă pot concentra și să urmăresc un scop la care să lucrez zi de zi, dar ceva mă oprește , parcă merg cu frâna de mână trasă .

Vedeți , eu cred în potențialul meu , cred că aș avea ceva de oferit lumii , doar că nu mă pot aduna . Nu pot fi perseverentă nici măcar cu sarcini simple , cum ar fi mersul la sală regulat sau programul de masă .

Cum aș putea să îmi fac planuri , dacă nu pot să îmi stăpânesc programul zilnic ?

Programul meu zilnic este ca un cal nărăvaș, de nestăpânit .

Ce pot să fac să mă organizez mai bine și să fiu mulțumită ?

Este o boală ceea ce am eu , s-au inventat pastile pentru asta ?

Mulțumesc că citiți și pentru eventualul răspuns ,

M”

Vreau să încep răspunsul prin a spune că înțeleg suferința ta. Nu este ușor lucru să crezi în tine, în potențialul tău , și totuși să nu poți face ceva în privința asta . E ca și cum ai fi un prizonier într-o celulă și te-ai uita pe geam la oamenii care se bucură de libertate .

Ai văzut vreodată cum se rezolvă un cub Rubik? Este acel cub cu fețe colorate diferit , la care poți amesteca pătrățelele. Când este amestecat , poți regăsi toate culorile pe o singură față și , pentru a-l face la loc, îți vine să iei bucată cu bucată și să o pui la locul ei. Doar că nu se poate în felul acesta , el trebuie învârtit și sucit și, dacă nu te-a învățat cineva algoritmul , vei crede că nu se mai poate reface , că , odată ce s-a stricat , așa rămâne .

rubik-cube-penang-malaysia-september-creative-solution-shortcut-conceptual-using-paint-brush-60826656

Acum gândește-te la viața ta ca la un cub Rubik amestecat .

Inițial nu erau multe aspecte de controlat în viața ta , erai doar tu și trebuia să îți organizezi programul tău , când dormi , când înveți, când te distrezi . Atunci fiecare culoare era pe o față a cubului .

Pe măsură ce ai înaintat în vârstă s-au adăugat noi sarcini , din roluri diferite , te-ai angajat , ai devenit soție, apoi mamă , apoi mamă singură , apoi din nou parteneră . Și fiecare rol înseamnă o nouă mutare a cubului , în sensul amestecării pătrățelelor .

Nu este o boală ceea ce ai tu și nu necesită pastile , cel puțin nu unele cunoscute până acum 🙂 .

Ești într-o perioadă a vieții în care este normal haosul !

Problema care îți dă ție bătăi de cap este atitudinea ta referitoare la haos , faptul că asta te frustrează . Dar tot aici ai puterea să intervii . Ai înțeles deja că nu poți schimba prea mult datele problemei ( nu poți renunța la rolul de mamă pentru a avea mai mult timp să te organizezi cum îți place ) , ceea ce poți schimba este atitudinea față de tine în primul rând . Nu mai cere de la tine să le realizezi pe toate deodată . Iartă-te dacă te autocondamni pentru că ai ratat niște ocazii , a te condamna îți consumă inutil energia pe care o poți folosi în altă direcție . Păstrează-ți planurile de a realiza ceva important , dar fă câte ceva mic în fiecare zi .

Succes și să auzim de bine !

 

sursa foto : http://www.dreamstime.com

Importanța și efectele în timp ale moștenirii culturale

Pentru că de multe ori spunem “ asta a fost demult, nu are rost să mai dezgropăm morții “ sau “ ce-a fost a fost , nu mai contează , important e ce vom face de acum înainte “ , vreau să analizez aceste credințe în paradigma psihoterapiei . Ne sunt ele de folos ? Putem face altceva decât am făcut până acum doar pentru că decidem asta ?

Am găsit în cartea lui Malcom Gladwell “ Excepționalii “ o poveste adevărată , continuată cu un experiment , la distanță de 100 de ani.

IMG-2308

Întâmplarea se referă la un conflict dintre două familii rivale din orașul Harlan (Kentucky, S.U.A.) din secolul XIX. Pornit de la un scandal între doi fii la un joc de poker , unde s-au acuzat reciproc că trișează și s-au încăierat , unul omorându-l pe celălalt, conflictul a degenerat și s-a încheiat după mai multe bătălii în care au murit mai mulți oameni.

Această întâmplare nu ar fi atras prea mult atenția sociologilor dacă nu ar fi fost altele asemenea în ținuturile din jur , ceea ce însemna deja un tipar . Într-o regiune cu nu mai mult de 15000 de locuitori , într-un timp de cca 140 de ani , au fost înregistrate 1000 de condamnări pentru omor.

Analizând contextul general și originea locuitorilor , s-a ajuns la concluzia că aceștia, emigranți din regiunile de graniță ale Scoției și Irlandei , aveau profund înrădăcinat simțul onoarei . Era ceea ce îi mâna pe ei în luptă . Lupta agresivă a fost explicată prin ocupația lor solitară (erau păstori obișnuiți să nu depindă de alții și obligați să învețe a se apăra singuri de pericole ). Puteai fi în siguranță dacă te fereai de certuri și adultere . Cu talhăriile nu prea se ocupau . Dar pentru onoare mergeau până la moarte.

Acum experimentul : la începutul anilor ‘90 doi psihologi de la Universitatea din Michigan -Dov Cohen și Richard Nisbett- au strâns laolaltă mai mulți studenți și au început să îi insulte . Cei din grupul de control nu aveau parte de nici o insultă , aveau doar de îndeplinit o sarcină simplă, în timp ce colegii lor erau împinși pe un coridor îngust și numiți “ găozar “ . Măsurătoarea fiziologică au făcut-o luând probe de salivă și măsurând testosteronul și cortizonul , cea comportamentală prin strângerea de mână și măsurând distanța la care se retrăgeau din calea unui individ mai mare și mai periculos decât ei pe acel coridor îngust de o persoană , cea cognitivă prin completarea unei situații cu potențial agresiv ( se dădea ipoteza când un bărbat făcea avansuri vizibile la o petrecere unei femei logodite , însoțită de logodnicul ei și participanții la experiment trebuiau să continue scena ).

Rezultatele experimentului au arătat diferențe clare între cei care au fost insultați și ceilalți. Dintre cei insultați , cei din nordul Statelor Unite au fost amuzați , iar nivelul cortizonului chiar a scăzut, ca și cum ar fi încercat inconștient să își dezamorseze propria furie . Cei din sudul Statelor Unite erau cu adevărat furioși , cu nivelurile hormonale mult crescute, cu strângeri de mâini mult mai ferme și ferindu-se de obstacolul viu la doar o jumătate de metru ( față de 1-1,5 m cei din nord sau chiar 3 m cei din sud , grupul de control neinsultat ).

Observațiile celor doi psihologi se referă la cultura onoarei în acțiune a celor din sud.

Interpretarea autorului :” Una este să tragi concluzia că un grup de oameni care trăiesc în circumstanțe similare cu cele în care trăiau strămoșii lor se comportă foarte asemănător cu aceștia .Dar tinerii din sud participanți la studiul de pe culoar nu trăiau în aceleași circumstanțe ca strămoșii lor englezi.Probabil că unii nici nu aveau strămoși englezi.Faptul că au crescut în sud a fost o pură întâmplare .Niciunul dintre ei nu era păstor.Și nici nu aveau părinți păstori.Trăiau la sfârșitul secolului XX, nu la sfârșitul secolului XIX.Erau studenți la Universitatea din Michigan , în unul dintre cele mai nordice state americane , ceea ce însemna că erau suficient de cosmopoliți pentru a călători sute de mile .Totuși , nimic din toate astea nu a contat.Se comportau ca și cum ar fi trăit în Harlan, Kentucky, în secolul al XIX-lea.”

Concluzia autorului :” Moștenirile culturale sunt forțe deloc de neglijat.Au vieți îndelungate și rădăcini adânc înfipte.Rezistă, generații la rând, practic intacte , chiar dacă între timp au dispărut toate condițiile economice , sociale și demografice care le-au produs , și joacă un rol atât de important în determinarea atitudinilor și comportamentului , încât întreaga noastră percepție a lumii trece prin filtrul lor .”

Dacă evenimente întâmplate pe vremea stră-stră-stră-stră-stră-străbunicilor noștri ne mai afectează încă viața, avem vreo putere să le schimbăm , avem noi un cuvânt de spus ?

Da , putem să le schimbăm , încet și cu răbdare , odată ce devenim conștienți de ele . După ce scormonim trecutul , care contează întotdeauna .

Dacă studenților din sud le explică experimentatorii că au această înclinație spre agresivitate primită în dar pe post de moștenire culturală , ei vor putea să se observe în situații limită, să își conștientizeze reacțiile automate și să aleagă conștient o altă reacție , până când devine un tipar . De remarcat că această agresivitate se manifestă doar când sunt provocați , în rest fiind mai mult decât politicoși . Dacă îi întrebi să se descrie , ar putea spune despre ei că sunt pașnici și politicoși și nici nu ar minți. Așa sunt de obicei.

Concluzia mea : trecutul contează și merită scormonit pentru a ne cunoaște pe noi înșine .Recomand cartea “ Excepționalii “  a lui Malcom Gladwell .