Mit / realitate in psihoterapie

„In deriva” este un serial difuzat de postul  HBO care prezinta sedintele de psihoterapie si conflictele interioare ale unui terapeut interpretat de Marcel Iures.  Datorita notorietatii  actorului si a respectului pe care il insufla publicului, am luat in serios serialul. Dar un episod m-a intrigat in asa masura, incat nu mi-am dorit sa vad mai departe. In acest episod o clienta refuza sa isi faca un test pentru o boala grava si se concentreaza asupra nuntii ei, care urmeaza. Terapeutul incearca sa o convinga sa mearga la doctor. Neavand mare succes, o intreaba pe doamna in casa careia sta cu chirie, ce ar face ea daca ar avea o cunostinta care refuza sa isi faca un test medical important. Doamna ii raspunde: „depinde de relatia pe care as avea-o cu persoana repectiva”, apoi adauga :” sunt sigura ca oricum ar fi, vei reusi sa ii bagi in cap persoanei respective ideile tale si sa plece de la tine cu convingerea ca sunt ideile ei”.

In primul rand, orice relatie are cineva cu altcineva (persoane adulte si responsabile), este imoral sa insisti sa faca ceva ce nu doreste. Se numeste incalcarea liberului arbitru.

In al doilea rand, a baga niste idei in capul cuiva si acesta sa nu-si dea seama de tot procesul (cu ce scop? ca sa faci pe atotputenicul si sa iti creasca stima de sine?) se numeste spalare de creier.

In alt episod aceeasi clienta se internase totusi in spital fara sa isi anunte logodnicul. Terapeutul a gasit de cuviinta sa il anunte el. Asta se numeste incalcarea codului deontologic. Cand clienta se intoarce in cabinetul lui sa ii ceara socoteala si sa ii spuna ca nu avea nici un drept, el se justifica: „sunt terapeutul tau!”. M-am surprins  aplecata in fata pe canapea intr-o pozitie de lupta. O parte din mine se identifica cu clienta si traia furia ei, o alta se intreba  cum ar putea un privitor- potential client – sa isi doreasca sa mearga in terapie cu inima deschisa.

Pornind de la cele scrise mai sus, imi doresc sa clarific cateva reguli de baza pe care le-am invatat eu ca terapeut.

Atitudinea terapeutica este cea  de „curios si greu de cap”, dornic sa afli cat mai multe fara sa faci interpretari, fara sa umpli spatiile goale cu propriile proiectii.

De asemenea, este foarte important sa fii nonjudicativ. Un terapeut lucreaza cu perceptiile clientului, nu cu ceea ce i se pare lui normal. Daca o fata vine in terapie ca se considera urata si asta o deprima, iar terapeutul o vede cel putin normala, daca nu chiar frumoasa, o va lua in serios, nu ii va spune : „dar esti frumoasa”.

Obiectivele terapiei se stabilesc de catre terapeut impreuna cu clientul , terapeutul nu are o agenda ascunsa  si nu are o implicare personala asa incat sa isi doreasca un anumit rezultat. In ultimii ani, in terapia de cuplu nu se mai considera un esec divortul partenerilor.

In plus, in forma de terapie pe care o practic eu (terapia sistemica de familie si cuplu), nu este importanta cauza care a dus la problema, nu se cauta vinovati, ci se cauta ce se poate face pentru a interveni schimbarea dorita.

Anunțuri

Nedreptate

La un moment dat am urmarit inceputul unui film frantuzesc care m-a marcat profund: o doamna casatorita, care avea un baietel de vreo 2 ani si o minunata relatie cu sotul ei, vrand sa plece dimineata spre serviciu, constata ca trenciul ii este patat si se intoarce sa il curete la chiuveta. In acest moment politia da buzna si o aresteaza pentru omor. Ceea ce curata ea era sangele victimei. Cu o seara inainte se certase cu sefa ei. Plecand spre casa, la intrarea in parcarea subterana s-a ciocnit de o persoana grabita care a imbratisat-o pentru a o putea ocoli. Cand sa urce in masina a observat extinctorul cazut pe jos in fata masinii si s-a dus sa il aseze langa perete, lucru observat de omul de serviciu.Extinctorul era arma crimei. Deci exista mobilul crimei- disputa cu sefa, acum victima- si dovezi incriminatoare- amprentele de pe extinctor, sangele de pe trenci, pe care incerca sa il ascunda! Doamna este condamnata la inchisoare si i se schimba cursul vietii, copilul creste doar cu tatal, nedorindu-si o relatie cu mama sa.
Am intalnit si persoane care sufera din cauza nedreptatii: persoane al caror copil sufera de o boala incurabila, persoane adulte care in ochii parintilor lor au fost mereu pe locul 2, orice ar fi facut si oricat s-ar fi straduit, fratele era mai bun, mai destept, mai frumos. Tot asa, am vazut cum femei care isi doresc un copil si nu il pot avea, se angajeaza intr-o lupta cu Universul pentru a-l obtine, si femei care isi abandoneaza copiii, la propriu sau la figurat, pentru ca nu si i-au dorit.
Explorand subiectul, am gasit in cartea „Cele cinci rani care ne impiedica sa fim noi insine” a lui Lise Bourbeau viziunea ei referitoare la Nedreptate, cu care rezonez si pe care vreau in continuare sa o impartasesc aici pentru cei sensibili la acest subiect.
O persoană care suferă de nedreptate este o persoană care nu se simte apreciată la justa ei valoare, care nu se simte respectată sau care nu crede că primeste ceea ce merită.
Reacţia in faţa nedreptăţii constă in blocarea sentimentelor, crezand că astfel evită rana.
Masca pe care si-o creează copilul pentru a se proteja in acest caz este RIGIDITATEA. Chiar dacă cineva isi blochează sentimentele,acest lucru nu inseamnă că acea persoană nu mai simte nimic. Din contră, persoanele rigide sunt foarte sensibile, dar isi dezvoltă capacitatea de a nu simţi acea sensibilitate si de a nu o arăta celorlalţi.
Rigidul este cel care are tendinţa de a-si incrucisa braţele. Astfel isi blochează regiunea plexului solar, pentru a nu simţi. O altă modalitate de a nu simţi este aceea de a se imbrăca in negru.
Rigidul caută dreptatea si justeţea cu orice preţ. Devenind un perfecţionist va incerca să fie mereu corect.
Cel care suferă de nedreptate este mai inclinat să simtă invidie pentru cei care au mai mult decat el si care, in opinia lui, nu merită.
Rigidul este cel căruia ii este cel mai teamă de a se ingrăsa. Va face totul pentru a nu se ingrăsa.
Incă din copilărie, rigidul isi dă seama că este apreciat mai mult pentru ceea ce face decat pentru ceea ce este.
Rigidul isi permite foarte rar să se destindă fără a se simţi vinovat.
De exemplu, se justifică după ce se distrează sau se odihneste, spunand că a meritat acest lucru după cat a muncit. In plus, rigidul se simte foarte vinovat dacă el nu face nimic in
timp ce altcineva lucrează.
Rigidul este cel mai predispus să sufere de epuizare fizică, de burn-out.
Un proces de acceptare nu este neapărat realizat dacă incercăm să ne convingem la nivel mental că merităm ceva anume. In acestă situaţie ceea ce lipseste este capacitatea de a simţi că merităm acel lucru.
Emoţia cea mai frecventă trăită de către rigid este furia, mai ales impotriva lui.
Prima etapă în vindecarea unei răni constă în a o recunoaste si a o ACCEPTA, fără a fi însă de acord cu faptul că este normal să existe în noi.
Ne împiedicăm să fim noi însine deoarece nu ne iubim destul de mult.
Rănile nu vor putea fi vindecate decât după o iertare autentică faţă de noi însine si faţă de părinţii nostri.
Iertarea este un proces si se lucreaza cu terapeutul in cabinet.
Rana de NEDREPTATE este pe cale de a se vindeca, cand vă veţi permite să fiţi mai puţin perfecţionisti, să faceţi greseli fără să fiţi furiosi sau critici. Vă veţi acorda dreptul de a vă arăta sensibilitatea, de a plange in faţa celorlalţi fără să vă pierdeţi controlul si fără să vă fie teamă de judecata celorlalţi.