Fereastra sufletului

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
– Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon…! Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut. Scena aceasta se repeta de fiecare dată când vecina întindea cearceafurile și rufele, în fiecare săptămână.
După o perioadă femeia rămase surprinsă văzând într-o zi că vecina sa întindea cearceafuri mult mai curate şi îi spuse soţului ei:

Vezi articol original 116 cuvinte mai mult

Anunțuri

„Mi-am daruit sotul amantei lui”- despre suferinta si supraresponsabilizare

Citesc pe fileviatasicarti.wordpress.com o poveste care incepe asa:

„Am trăit 18 ani cu soțul meu, iar acum el a plecat la alta. Eu sunt de vină. O viață întreagă am fost casnică, soțul era umărul meu, serviciu și prietenă. În ultimii ani am început să-i simt indiferența. Tot mai des se reținea până târziu la servici, sta tot mai rar pe-acasă… Acest lucru mă supăra tare. Am încetat să ieșim împreună. Eu, sincer vorbind, am devenit o isterică.”

Este o poveste ca multe altele, dar care are iesit din comun atitudinea de supraresponsabilizare a protagonistei. Ne-am obisnuit sa il vedem pe cel parasit cum, in suferinta lui, se dezbraca de caracter si arunca cu tot felul de injurii la adresa fostului partener sau a celui care a intervenit intre ei.

Ei bine, intr-un cuplu fiecare este egal responsabil. Adica, atunci cand cineva alege sa plece, 50% i se datoreaza lui si 50 % partenerului. Si atunci, ce procent ii mai ramane celui de-al treilea? Sa luam cate 10% de la fiecare partener de cuplu ca sa ii putem da ceva si lui?

Unul dintre comentariile postarii suna cam asa: „am trecut si eu prin asta, dar am depasit situatia luptand impreuna impotriva celei care a intrat in viata noastra”. Adica ei au luptat „impotriva a ceva”, in loc sa lupte „pentru ceva”, pentru reconstruirea relatiei, reconectivitatate.

Un al treilea are loc sa intre atunci cand exista un vid!  

                                                                            depositphotos_14068780-woman-cheating-on-boyfriend-by-sea-shore

Un al treilea poate intra cand unul din cei trei stalpi ai relatiei – Intimitate, Romantism sau Atasament- a fost erodat.

Biologic vorbind, romantismul se termina primul prin fenomenul de habituare, in schimb atasamentul fata de partener functioneaza folosind alte circuite neuronale si ramane constant, cu alte cuvinte iti vine sa inseli, dar nu vrei sa parasesti.

„ Atractia sexuala si atasamentul sunt controlate de zone diferite din creier. Habituarea are loc in zona sexuala, nu si a atasamentului. De aceea, prima trece, dar a doua ramane. Rezultatul este ca avem aventuri, dar nu dorim sa renuntam la vechiul partener.”(Dragos Carneci, pentru revista”Psychologies” )

Ce e de facut? Nu putem schimba biologia ca sa avem fluturi in stomac o viata intreaga, dar poate ca stiind aceste lucruri, nici nu ii mai asteptam. Si ne responsabilizam sa ii inlocuim cu „timp de calitate”  petrecut impreuna , un mic dar, o atingere, o sticla de vin,reamintirea unor momente de la inceputul relatiei.

Sau alegem monogamie in serie, schimbam partenerul la fiecare 2-3 ani si avem sanse la fluturi in stomac o viata intreaga!

Eu am fost mereu prima (competitie intre frati)

Mi se tot repeta ca sunt curajoasa sa am al doilea copil, desi eu nu am avut curajul sa intreb la ce se refera aceasta afirmatie. Imi era teama sa nu inceapa o avalansa de avertismente vis-a-vis de gelozia primului nascut la nasterea celui de-al doilea.

Psihanalistii ( si nu numai)  considera ca intaiul nascut  va fi gelos o viata intreaga din cauza ca a avut ceva ce apoi a pierdut, statutul de copil unic.

Primul nascut poate alege sa isi manifeste gelozia (despre care vorbim intre 18 luni si 5 ani diferenta intre copii) fie printr-o regresie, printr-o identificare cu sugarul – udatul patului, suptul degetului- , fie printr-o maturizare accelerata si identificare cu parintii, sa nu fie confundat cu cel mic.

www.oclipa.ro-73

Avem, din fericire, suficiente reguli de „buna purtare”pentru a diminua aceasta gelozie nedorita:

1.Vorbeste-i copilului de schimbarile care vor aparea in familie odata cu sosirea noului membru, fara exagerari : trebuie sa inteleaga cum atentia se va distribui  fara mari beneficii pentru el, nu va avea de la  inceput un partener de joaca.

2.Pune in valoare statutul de frate mai mare prin analogii cu personaje din povesti.

3.Implica-l in activitatile de ingrijire a bebelusului, fara a-l impovara cu activitati disproportionate varstei lui.

4.Nu face comparatie intre ei.

5.Provoaca-l sa vorbeasca deschis despre ceea ce simte si valideaza-i sentimentele, fara sa ii spui ce „ar trebui”sa simta ( „trebuie sa iti iubesti fratele!”).

6.Este de preferat ca venirea pe lume a celui mic sa nu coincida cu iesirea din casa a celui mare (gradinita, scoala, vacante prelungite la bunici).

7.Priviti fotografii si povestiti cum era pe vremea cand el insusi era bebelus.

8.Posibila agresivitate fata de cel mic ( „o sa ii pun perna pe fata”,” il arunc pe geam”,” hai sa il ducem inapoi la maternitate”) este un strigat de reasigurare a iubirii tale fata de el, deci poarta-te ca atare: daca il certi intri intr-un cerc vicios.

9.Evita persoanele din anturaj pe care le stii lipsite de tact si delicatete, cele care ar putea avea replici de genul : „Acum ai un frate, parintii nu te vor mai iubi doar pe tine”.

Pe parcursul dezvoltarii lor, fratii pot fi in competitie, chiar daca parintii nu incurajeaza acest comportament. Tiparul este ca primul nascut sa copieze intocmai programele parintilor, cel de-al doilea sa fie cel revoltat, care face pe dos, intelegand ca nu il poate ajunge pe primul din urma, iar al treilea este confuz.

Mica drama pe care o simte copilul la venirea pe lume a bebelusului face parte din povestea lui de viata, iar o anxietate scazuta a parintilor  il va ajuta sa gaseasca mecanisme de integrare si depasire a conflictului interior.

Povestea canutei sau cum sa iti convingi copilul sa faca ce nu doreste

 Ce facem atunci cand vrem sa ii explicam copilului nostru de ce trebuie sa faca ceva acum, la momentul asta si ca ceea ce face ii va folosi pe mai tarziu.
Povestea canutei…

Un copil cu mama lui au intrat într-un magazin de antichităţi şi au zărit această magnifică, minunată cănuţă, au luat-o de pe raft şi în timp ce o admirau, cănuţa începu să vorbească:

“Stiţi, eu nu am arătat dintotdeauna astfel… A existat o vreme când nimeni nu m-ar fi dorit. A fost un timp când nu eram deloc atrăgătoare. A existat în viaţa mea o perioadă în care nu eram decât un bulgăre de lut vechi şi tare.”

Intr-o zi , însă, a venit Stăpânul Olar care m-a luat de jos, începând apoi să mă frământe în palme, remodelându-mă. I-am spus:“ Încetează! Ce faci? Mă doare! Nu face asta! Auu! Lasă-mă-n pace!”

                                                    Small Teapot

El m-a privit simplu, zicându-mi:

“Încă nu.”

A continuat să mă frământe, apoi a început să tragă, să întindă şi să mă strângă. Am strigat: “Auu! Opreşte-te! Te rog, încetează! Nu mai suport!”

Însă El, doar m-a privit în ochi, spunându-mi:

“Încă nu.”

Apoi, m-a pus pe această roată şi a început să mă învârtească, rotindu-mă mereu, încontinuu.

Ameţisem atât de tare, încât cu greu realizam încotro mergeam. Îmi pierdusem echilibrul. Totul se învârtea în jur, provocându-mi un gol în stomac. I-am spus: “Ia-mă de-aici!” Doar m-a privit, spunându-mi:

“Încă nu.”

Veni ziua când, în sfârşit, căpătesem o formă diferită. Toate frământările, modelările şi rotirile acelea îmi dăduseră o nouă formă. Dar apoi, dintr-o dată , m-a băgat în cuptorul Său. Este numit şi prima ardere. Era atât de cald înăuntru! Nu-mi venea să cred cât de încins putea să fie! M-am gândit:”Eu nu mai pot îndura asta! O sa mor aici, înăuntru! Am srigat: “Scoate-mă de aici! Tu nu mă iubeşti? De ce mă părăseşti aici?”

Cuptorul avea o ferăstruică prin care Stăpânul se uita la mine. Pe chipul său era întipărit un zâmbet larg şi o privire sigură. Dar nu m-a scos afara. Mi-a zâmbit doar, spunându-mi:

“Încă nu!”

În sfârşit, uşiţa cuptorului s-a deschis, iar El m-a scos afară. M-a aşezat pe un raft şi mă gândeam:”Uf! Slavă Domnului că s-a sfârşit!”

Peste tot în jur era linişte. Camera era cufundată în întuneric. Am strigat, dar… nici un răspuns!

Şi clipele goneau, în timp ce mă odihneam acolo, pe acel raft. Stăteam şi iar stăteam… Nici măcar o urmă din toată “atenţia” de care avusesem parte. Devenisem indignată: “Oare aceasta să fie mulţumirea primită după chinul pe care l-am îndurat?! Neglijare? Oare chiar nu-I pasă deloc de mine? Să fi îndurat totul în zadar? Pentru ce m-a adus aici?”

Când deja nu mai puteam suferi singurătatea, o lumină puternică inundă încăperea. Venise!

M-a luat în mână şi începu apoi să lucreze ceva la mine. Luând o pensulă, începu să mă picteze peste tot cu această vopsea urât mirositoare. Acum îmi schimbă şi culoarea! I-am spus:

“Chestia asta miroase îngrozitor! Simt că mă sufoc! Gata! Încetează!”

Dar El doar îmi zâmbi, spunându-mi:

“Încă nu.”

Şi de parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns, mă băgă într-un al doilea cuptor, de două ori mai încins decât primul. “Aici voi sfârşi cu siguranţă. Până aici mi-a fost! Asta mă va nimici!”

Am strigat:”Hei, scoate-mă de-aici! Nu mai suport! Eu chiar nu mai pot! Asta mă v-a ucide. Dă-mi drumul!”

El doar şi-a aruncat privirea înăuntru, zicând:

“Încă nu.”

Într-un târziu, uşiţa cuptorului s-a deschis şi-am fost scoasă afară. Am fost aşezată pe un raft ca să mă răcesc. Iată-mă din nou, acolo. Nu după mult timp însă, apăru şi El înmânându-mi o oglindă. M-am privit în ea. Nu mi-a venit să cred cât de minunat arătam!
Nu-mi venea să cred cât de mult mă schimbasem! Nu mai semănam deloc cu acel bulgare de lut urât şi vechi care fusesem odinioară. Acum am devenit această minunată şi delicată canuţă.
Altădată nu m-ar fi vrut nimeni. Nimeni nu mă plăcea. Poate doar m-ar fi azvârlit cât colo şi as fi fost călcată in picioare…
Acum … sunt specială. Dar nu am fost aşa dintotdeauna!
Concluzia: 
Chiar daca incercarile prin care treci ti se par prea grele, trebuie sa treci prin ele pentru a atinge un nou stadiu de evolutie.

Consideratii personale:

Povestea canutei este frumoasa si de efect. Si mult mai eficienta in a explica copilului sa faca ce vrem noi sa faca, pentru ca „noi stim mai bine”, decat a-i spune sec „pentru ca asa trebuie”.

Acum vreau sa iau putin in considerare si mesajul pe care il transmite povestea , ce intelege fiecare si care este credinta adanca ce i se va intipari in subconstient. Pentru ca mie mi-a spus tata, plin de bune intentii, desigur, „fara munca nu se poate”. Adevarat. Si eu am inteles ca pentru fiecare reusita in viata trebuie sa ma iau la tranta cu mine, cu ceilalti, cu tot ce misca in general. Ca trebuie sa muncesti zile si nopti si sa asuzi ca sa meriti o rasplata. Iar povestea asta imi starneste o reactivitate personala: as vrea ca lucrurile uneori sa fie mai simple, sa ma mai si bucur de proces- se spune ca daca faci din pasiune ceea ce faci, nici nu o vei considera munca!

Acuma, de transmis ceva copiilor nostri, tot le vom transmite, fie ca e constient sau inconstient. Cand m-a intrebat cineva cum se va numi viitorul meu copil i-am spus numele cu tot cu semnificatie si atunci m-a intrebat inapoi daca nu imi este teama ca ii setez astfel destinul. Sigur ca i-l setez, doar ca o fac constient. Nu e ca si cum as putea sa il las fara nume, sa si-l aleaga el mai tarziu.