„Mi-am daruit sotul amantei lui”- despre suferinta si supraresponsabilizare

Citesc pe fileviatasicarti.wordpress.com o poveste care incepe asa:

„Am trăit 18 ani cu soțul meu, iar acum el a plecat la alta. Eu sunt de vină. O viață întreagă am fost casnică, soțul era umărul meu, serviciu și prietenă. În ultimii ani am început să-i simt indiferența. Tot mai des se reținea până târziu la servici, sta tot mai rar pe-acasă… Acest lucru mă supăra tare. Am încetat să ieșim împreună. Eu, sincer vorbind, am devenit o isterică.”

Este o poveste ca multe altele, dar care are iesit din comun atitudinea de supraresponsabilizare a protagonistei. Ne-am obisnuit sa il vedem pe cel parasit cum, in suferinta lui, se dezbraca de caracter si arunca cu tot felul de injurii la adresa fostului partener sau a celui care a intervenit intre ei.

Ei bine, intr-un cuplu fiecare este egal responsabil. Adica, atunci cand cineva alege sa plece, 50% i se datoreaza lui si 50 % partenerului. Si atunci, ce procent ii mai ramane celui de-al treilea? Sa luam cate 10% de la fiecare partener de cuplu ca sa ii putem da ceva si lui?

Unul dintre comentariile postarii suna cam asa: „am trecut si eu prin asta, dar am depasit situatia luptand impreuna impotriva celei care a intrat in viata noastra”. Adica ei au luptat „impotriva a ceva”, in loc sa lupte „pentru ceva”, pentru reconstruirea relatiei, reconectivitatate.

Un al treilea are loc sa intre atunci cand exista un vid!  

                                                                            

Un al treilea poate intra cand unul din cei trei stalpi ai relatiei – Intimitate, Romantism sau Atasament- a fost erodat.

Biologic vorbind, romantismul se termina primul prin fenomenul de habituare, in schimb atasamentul fata de partener functioneaza folosind alte circuite neuronale si ramane constant, cu alte cuvinte iti vine sa inseli, dar nu vrei sa parasesti.

„ Atractia sexuala si atasamentul sunt controlate de zone diferite din creier. Habituarea are loc in zona sexuala, nu si a atasamentului. De aceea, prima trece, dar a doua ramane. Rezultatul este ca avem aventuri, dar nu dorim sa renuntam la vechiul partener.”(Dragos Carneci, pentru revista”Psychologies” )

Ce e de facut? Nu putem schimba biologia ca sa avem fluturi in stomac o viata intreaga, dar poate ca stiind aceste lucruri, nici nu ii mai asteptam. Si ne responsabilizam sa ii inlocuim cu „timp de calitate”  petrecut impreuna , un mic dar, o atingere, o sticla de vin,reamintirea unor momente de la inceputul relatiei.

Sau alegem monogamie in serie, schimbam partenerul la fiecare 2-3 ani si avem sanse la fluturi in stomac o viata intreaga!